Interviu profesional: evaluator bunuri culturale Robert Strebeli și istoricul de artă Cosmin Nasui
Parcursul profesional
Cosmin Nasui prezintă parcursul lui Robert Strebeli, absolvent al Liceului de Artă din Baia Mare. A lucrat ca inspector la Direcția de Cultură Maramureș și a primit atestări ca expert în conservare (2010) și evaluare de bunuri culturale (2017). A fost conservator șef la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, responsabil cu 10.000 de piese, și conduce acum Muzeul Județean de Artă – Centrul Artistic Baia Mare. Strebeli explică cum în Europa, conservatorul șef are rang aproape egal cu directorul adjunct, având autoritatea de a expune, împrumuta și colabora cu bunurile culturale. Experiența de aproape 15 ani în expertize l-a ajutat în evaluare, conservare și muzeografie.
Principiile conservării
Strebeli subliniază importanța echilibrului între vizibilitatea operelor și vulnerabilitatea lor. Factorul uman este principalul risc pentru bunurile culturale, putând degrada prin decizii proaste sau neglijență. Pentru arta contemporană, materialele efemere (colaje, instalații, noile media) reprezintă o problemă mai mare decât la tehnicile clasice. Nasui adaugă că ceramica exemplifică durabilitatea, citând pe Arina Ailincăi: „istoria umanității a fost scrisă pe bază de ceramică”. Ceramica oferă o comunicare nonverbală între generații de-a lungul mileniilor.
Evaluarea și achiziția de opere
Strebeli povestește că cele mai dificile negocieri sunt cu artistul prezent, exemplificând cu achiziția unei piese de Gheorghe Crăciun – compoziția „Pisica ce devorează păsările” (simbolizând cum arta plastică devorează noile expresii industriale ale ceramicii). Muzeele publice nu au buget complet, soluția fiind jumătate donație, jumătate plătită. Nasui observă că muzeul adaugă straturi de valoare prin expunere, publicări, personal calificat – un întreg lanț de producție care valorifică lucrarea în timp. Strebeli confirmă că dorința cea mai mare a artistului este să vadă cât mai multă lume lucrarea. Comunicarea nonverbală prin forme și culori trebuie să ajungă la public, nu să fie închisă în colecții private. Colecționarul are datoria morală să expună lucrarea.
Școala de Pictură Baia Mare – Începuturile
Nasui înțelege importanța acestui subiect pentru Strebeli și întreabă despre perspectiva actuală asupra trecutului istoric. Strebeli menționează propria experiență determinantă din 1996, când era în clasa a X-a și a vizitat expoziția centenarului de la Budapesta. Strebeli explică că în 1896, Simon Hollósy sosește cu patru studenți importanți de la München: Iványi-Grünwald Béla, Thorma János, Réti István și Ferenczy Károly. „Cetatea Hustului” – prima comandă a comitatului maramureșean pentru expoziția milenară – a fost contestată pentru că nu prezenta scene grandioase cu husari călari, ci cetatea mică pe deal cu case țărănești și flori de primăvară în prim-plan. Nasui subliniază că aceasta marchează nașterea artei moderne transilvănene, maghiare din întreaga regiune geografică.
Avangarda și separarea (1906-1920)
Strebeli explică că în 1906, Czóbel vine de la Paris unde lucrase cu Henri Matisse și expusese la „Camera sălbaticilor” (fauvismul). Aduce avangarda la Baia Mare, provocând o ruptură în colonie în două tabere. Perioada 1906-1920 devine cea mai prolifică pe plan mondial. Perlrott-Csaba Vilmos, Bornemisza Géza, Czene Béla au lucrat direct cu Henri Matisse. Există figurine create împreună în atelierul lui Matisse. Dacă o lucrare Matisse valorează 60 milioane euro, artiștii care au lucrat „cot la cot” cu el nu valorează mai mult de 100.000 euro (cota din 1996). Nasui observă că perioada de referință este crucială – accelerarea timpului și stilurilor, cu artiști care au determinat chiar arta de astăzi, fiind piloni care au determinat schimbările ulterioare.
Cultul luminii și atmosfera
Strebeli descrie Baia Mare ca oraș minier cu 10.000 locuitori. Minerii plecau pe întuneric la 5 dimineața și aveau un cult al luminii. Casele miniere de pe Valea Roșie din Baia Mare erau colorate în galben, albastru, cu flori la ferestre. Artiștii au găsit libertate creativă, expunând la restaurantul din Baia Mare, în cofeteria Berger, fără critici. Când au venit fauviștii și avangardiștii, vechea gardă s-a împotrivit. Ultimul plecat a fost Bornemisza Tibor în 1912. La expoziția jubiliară, tripticul său (piesa centrală din muzeul actual) a fost refuzat de juriu. Grădinarul orașului a fost rugat să arunce gunoi în fața atelierului pentru a împiedica publicul să vadă „arta depravată de la Paris”. Nasui face paralela cu școala de la Balcic dintr-o altă perioadă, observând diversitatea identităților artistice care au îmbogățit Baia Mare.
Recunoașterea internațională versus respingerea locală
Strebeli subliniază paradoxul: cât de negați au fost la Baia Mare, pe atât de integrați au fost la Paris în arta mondială. Czóbel și artiștii grupului fauvist veneau anual la Baia Mare și spuneau că nu au creat nicăieri așa de liber. Golimberti Sándor și Czigány Dezső au pus bazele cubismului maghiar, lucrând la Paris fără să se rupă de Baia Mare. Din păcate, în Primul Război Mondial, Czene Béla face pneumonie la 37 de ani din cauza stresului și dorinței de a picta. Golimberti Sándor nu poate digera pierderea. Maticska Jenő se pierde la 21 de ani, cel mai promițător artist. Nagy Oszkár era cel mai sărac artist, ducea un cartof cald dimineața să-și încălzească mâinile și să poată picta pe străzile din Baia Mare. Își vindea lucrările pentru un prânz sau o sacoșă de cartofi. Strebeli observă că acești artiști și-au asumat sărăcia de dragul comunicarii nonverbale, renunțând la privilegii pentru a se dărui comunității.
Piața de artă și falsurile
Strebeli explică că valorile au crescut exponențial: în 1996 se putea cumpăra o școală de pictură Baia Mare cu 500 mărci germane (5.000 euro). Acum un Bornemisza Tibor s-a vândut cu jumătate milion euro, iar Czigány Dezső cu peste 1 milion euro. Pentru instituțiile publice, prețurile au devenit prohibitive. Din 10 lucrări prezentate la expertiză, 8 sunt falsuri. Ușurința aparentă de falsificare a facturii moderne și „momeala bogată” au dominat piața artei moderne maghiare/transilvănene. Când se vinde un fals, se încurajează producția a încă 10. Expoziții mari provoacă apariția de falsuri pe piață. Nasui întreabă despre cel mai grandios fals din România. Strebeli povestește că Samuel von Brukenthal a fost păcălit cu un fals Albrecht Dürer care era de fapt Van Eyck cu monograma falsificată și datat 1492. Strebeli recomandă să se privească lucrarea, nu semnătura. O lucrare de Ziffer Sándor realizată la Paris în 1906-1910 poate valorea 400.000 euro, iar una din anii ’40 doar 4.000 euro. Casele de licitație ca Kieselbach și Nagyhazi publică acum transparent baze de date, inclusiv ca formă de autoapărare.
Colaborarea în expertiză
Strebeli explică că experții se consultă între ei, inclusiv prin WhatsApp. Cunoașterea limbii maghiare oferă acces la bazele de date de la Budapesta. În 2023, directorul Muzeului Național de Artă din Budapesta a deschis expoziția „Capodoperele Artei Băimărene” la Baia Mare, oferind un gir de încredere. Nasui observă lipsa cataloagelor și monografiilor complete, ceea ce facilitează falsificarea.
Concluzii
Strebeli reafirmă că rolul conservatorului este să găsească echilibrul între vizibilitate și vulnerabilitate, prelungind viața bunurilor culturale. Așa cum ne bucurăm de piese de 500 de ani, avem datoria să conservăm și să transmitem fidel această moștenire pentru următoarele 300-500 de ani, indiferent cum va comunica specia umană în viitor.
///
Materialul face parte din „Expertiză și evaluare în patrimoniul cultural: 8 perspective profesionale”, produs de Asociația MAIA Proiect cultural cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național
