Amintiri din CLUB A | PostModernism Museum

text de Călin Irimescu
22 mai 2020, București

Am facut școala de arhitectură între 1968 – 1974. Eram chiar în anul I când cei din generația lui Mac Popescu au făcut Club A (vezi cartea „Dialoguri cu Mac Popescu”, de Un Cristian și Emil Barbu Popescu, editura cdpl 2016, plus „Mac 80” Editura universitară „Ion Mincu” 2018, pag. 49-54, și în „Arhitext Design”, nr. 7 (185), iulie 2008, pag. 46). De la începutul anului III, am devenit coordonatorul artistic al clubului și am ținut-o așa până spre sfârșitul anului V, implicând-mă foarte mult. În 1974, după terminarea școlii, am lucrat patru ani la Suceava, deschid aici o paranteză.

În 1975 am organizat prin Consiliul Județean de Cultură Suceava un mic turneu cu participarea artiștilor Florian Pittiș, Doru Stănculescu și Sorin Minghiat, Nicu Vladimir, Mircea Vintilă, Ionel Petrov – percuție, coregrafa Adina Cezar, două balerine și un balerin, cu subsemnatul prezentator și recitator în orașele Suceava, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Siret, Rădăuți, Vatra Dornei și Fălticeni. Succes total, nu mai văzuseră bucovinenii așa ceva! Îmi amintesc că în gară la Ițcani, așteptând să sosească Adina Cezar cu echipa, ne-am apucat să jucăm fotbal cu o piatră în fața peronului, printre linii, cu Moțu Pittiș în mare formă. S-a adunat lumea ca la urs, Moțu era cunoscut, ceilalți mai puțin. Organizatorii ne-au primit frumos într-o locație de protocol cu afinată, gustărele etc. Și a venit la mine vicepreședintele cu cultura pe județ, poetul Mureșan, și mi-a zis: „Domnule arhitect, mă nenorocești, am auzit că ați jucat fotbal în gară cu o piatră, Primul Secretar stă în primul rând cu soția, ce faci cu mine?” Sala Sindicatelor de la Suceava full, cu circulațiile pline, peste 900 de oameni. Intram primul cu un cuier pom într-o mână și cu un șirag de clopoței și zurgălăi în cealaltă mână, iar după mine gașca. Liniștiți își puneau hainele în cuier, ocupau scaunele dispuse pe scenă, eu mergeam la microfon și zăngănind clopoțeii ziceam: „Ei ne îndeamnă la visare, haideți să ne închipuim că suntem tineri, frumoși și fără griji și să încercăm să ne bucurăm.” Și începea spectacolul… Ce aplauze, ce triumf! Când Moțu recita „Cetatea Neamțului”, publicul înnebunea definitiv. Un spectacol de poezie și muzică de calitate, cu umor și frumusețe. Să ne închipuim balet modern cu marea Adina Cezar, după un an de specializare la Paris, pe scena din Suceava în anul 1975! Nu le venea să creadă că este adevărat. Cine umbla ca nebunul prin culise să ne sărute și să ne mulțumească? Poetul Mureșan.

Apoi în 1976, al doilea turneu, fără balet, fără Nicu Vladimir și Ionel Petrov, dar cu Mircea Florian și cu Dorin Liviu Zaharia, marele Chabby. Îmi aduc aminte că la Rădăuți, într-o sală de 500 de persoane au intrat aproape! Un individ stătea pe un perete ținându-se de o aplică. Ce nebunie când cânta Chabby, cu acutele lui inimitabile. L-au lăsat pe Mircea Vintilă să cânte mai mult decât se stabilise, Doru îi spunea din spatele cortinei: „LP, Ciocule, LP!”, până când Ciocu a ieșit boscorodind din scenă. Călătoream de colo, colo, cu un autobuz de transport în comun, roșu de culoare. Minghiat stătea pe locul taxatoarei, în cușca din spate. Atunci a făcut Chabby, pentru Minghiat, cântecul „Negrul Ghimmy”, de atunci îi spun prietenii Ghimmy.

După cântările astea mă cunoșteau oamenii ca pe un cal breaz! Liceenii mă salutau pe stradă și apoi mi-au făcut cunoștință cu niște colegi care cântau la diverse instrumente. Așa am făcut cu ei o trupă, cu chitări, pian și tobe, și am început să dăm spectacole prin școli, unități militare și fabrici (care aveau sală). Eu prezentator și recitator de poezie: Sorescu, Păunescu, Paul Eluard, Ana Blandiana, Edgar Lee Masters. După un timp l-am băgat și pe Ilie Micolov în trupă, care lucra ca simplu funcționar la Direcția Sanitară. Am lucrat foarte mult la Suceava, dar m-am și jucat, m-am bucurat și mi-am făcut mulți prieteni. Iar în toamna lui 1978 am revenit în școală, reușind la concursul pentru asistenți universitari.

M-a chemat Mac Popescu (era secretarul de partid pe școală) și mi-a zis: „Băi Căline, în școală toată lumea face activitate obștească, așa că tu te vei ocupa de Club A, să-i ajuti pe băieți, vezi tu, pune-i pe roate, că te pricepi.” M-am dus să-i cunosc pe cei care se ocupau de Club chiar de la prima întâlnire în noul an universitar 1978-1979. Șef era Dizzy Rosentvaig și erau cam puțini. I-am sfătuit, am vorbit prin școală cu colegii, cu lumea din afară (cunoșteam aproape toată lumea artistică a Bucureștiului, muzicieni, folkiști, actori etc).

Dizzy era un băiat sufletist și implicat. Destul de repede s-a făcut o echipă: 40-50 de studenți și programe pe zile, cum trebuie. Mergea treaba. Și mi-am zis: Să încercăm un festival în 1979, numai bine sunt 10 ani de la primul din 1969. Mac a zis OK, Asociația Studenților mi-a dat scrisoare oficială pentru UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România), rectorul a zis: „Vezi dacă se poate.” Asta cu circa șase luni înainte de desfășurarea propriu-zisă a concertelor de la Sala Palatului. La sală era tot dna Ungureanu contabilă șefă, și dl Stroe director (funcție de general de securitate). Îi știam bine de la festivalul din 1971, când conduceam echipa juriu – invitați. Dna Ungureanu era o sufletistă, iar Stroe își respecta rolul: asculta de partid și de șefii lui. La UASCR era șef Vasile Bontaș, un tip de treabă, care m-a trimis să obțin aprobare de la UTC, clădirea din spatele CC-ului, vis-a-vis de Galeria Orizont. Acolo a fost greul: ce trupe, ce texte, organigrame, organizare, afiș, decor etc.

După cateva luni i-am organizat pe studenți, prin Asociația lor și Clubul A. Sediul Asociației era în corpul vechi al Institutului, într-o sală mare care avea, țin minte și acum, o masă foarte lungă. La început erau câteva persoane la masa aceea, apoi încet, încet, masa foarte lungă s-a aglomerat (cca 25-30 persoane) și cu alții în picioare (am o listă primită din State de la un fost student, care era vicepreședinte cu organizarea la ASC). Erau foarte multe echipe, cu un coordonator la fiecare echipă: afiș, programe sală (foto, componență, texte, diverse), scenografie sală, inclusiv diapozitive (au fost proiecții pe fundalul scenei), transport trupe și instrumente (nebunia cu depozitatul sculelor), cazare trupe, masa trupelor, coordonare scenă, prezentare program, coordonare tipografie, distribuție bilete spectacole (preferam distribuție bilete la studenți și cu abonament pentru toate zilele), distribuție programe în sală, echipe lipire afișe în oraș, relația cu TVR și cu presa, etc. Să ne amintim: trupele nu erau plătite (veneau prin selecție), dar le asiguram cazare și masă, iar marea majoritate a muzicienilor erau studenți sau foști studenți (de văzut lista participanților în programele de sală). Fără nici o exagerare, s-au implicat cca. 250 studenți arhitecți.

În acest timp, școala mergea: cursuri, proiecte (care ocupau 50% din timp și de multe ori se lucra și noaptea, nu uitați că nu erau computere atunci) și examene. Asta a fost înțelegerea de la început: „Școala e școală, iar muzica e treaba voastră.” De ce doreau și se implicau atunci studenții arhitecți? Pentru că erau sufletiști, iubeau muzica (în timpul studenției mele, în fiecare atelier erau magnetofoane și pickup-uri) și pentru că erau mândri că sunt la Arhitectură. Reprezentau elita studenților români ai acelor timpuri, iar timpurile nu erau cele mai bune. Școala de arhitectură din Romania acelor timpuri era o insulă, la propriu și la figurat. O insulă de libertate, prin profesie, prin profesori și prin idei. Și să nu uităm cum se intra la Arhitectură atunci, în anii 60-70: rar de prima oară, de cele mai multe ori dintr-a doua sau a treia oară; am avut colegi care au intrat după 5-6 ani. Era o problemă de dragoste, în acele timpuri vitrege și chinuite. Iar profesorii erau, majoritatea, minunați: interbelici, cum le spuneam, cu birourile lor private înainte de razboi, unii celebri și bogați înainte, iar pentru noi niște prieteni, atmosfera la atelier fiind minunată: de colaborare, respect și prețuire.

Să revenim. Aprobarea s-a dat greu, după cca. 6 luni… și mai mult ca sigur a dat-o Nicu Ceaușescu. Festivalul „Club A” din 1979 s-a desfășurat la Sala Palatului între 5 – 8 iunie și au participat formațiile: Academica, Basorelief, Opus 1.61, Atlas, Experimental Q2, Modal Q, Redivivus, Pro Musica, Test, Statuar, Quadrant, Nimbus, Transfer și Accent (în concurs) și ca invitați: FFN (Cristian Madolciu, Gabriel Litvin, Silviu Olaru, Florin Dumitru și Marcel Năvală), Gramofon (Doru Apreotesei, Bela Kamocsa, Mihai Farcaș și Tiberiu Ladner), Florian din Transilvania, Marius Popp (Marius Popp, Eugen Gondi, Alin Constanțiu, Bogdan Cristea și Johnny Răducanu) și Sfinx (abia veniți din Belgia: Dan Andrei Aldea, Bibi Ionescu, Mihai Cernea și Nicolae Enache). Cu toate insistențele mele, directorul Sălii Palatului, Stroe, nu a acceptat participarea trupei condusă de Sorin Chifiriuc. (Eram prieten cu Sorin, îl știam din anul 1970, când cânta cu Mircea Florian în diversele lui variante de trupă; a repetat de multe ori în Club A, odată i-am dat 10 planșete mari să-și facă boxe, un tip foarte OK așa, între noi, dar care în cântare, câteodată, se aprindea foarte tare, oricum un mare muzician.) Am făcut parte din juriu (vezi componența juriului în caietul-program al festivalului din ziua de 05.06.1979) și dacă nu mă înșel, am deschis și Festivalul. Laureate au fost Experimental Q2, Modal Q si Basorelief.

Festivalul a fost o adevărată sărbătoare, iar pentru mine o mare mulțumire. La școală, lucram atunci cu minunatul om și profesor Dan Slavici, nepotul marelui Slavici, care desena de rămâneai cu gura căscată, și pe care toți colegii lui interbelici îl numeau, cu drag, Dodo, fost component al echipei naționale de rugbi (pe timpul când căpitanul echipei era Rectorul nostru, profesorul emerit Ascanio Damian) care ținea la mine ca la băiatul lui (chiar avea un băiat pe care îl chema tot Călin), iar la Catedra de Proiectare a anilor I – III unde lucram, erau niște oameni realmente minunați și mă duceam cu drag. Ocupându-mă de Club, de fapt îi ajutam cum se putea pe vremea aceea, mulți studenți îmi erau apropiați și ne tutuiam, iar din punct de vedere uman și profesional au fost, totuși, perioade frumoase.

Cu Festivalul „Club A” din 1981 (vezi și „Buletinul A” Nr. 1/1999 – Ediție aniversară) povestea s-a repetat. Aceeași nebunie cu aprobările la UTC (tot cu cca. 6 luni înainte de implicarea studenților), aprobarea, de data aceasta, a textelor și a afișului (au fost de fapt mai multe variante de afiș, autori colegii Dan Marin și Valentin Săhleanu, ultimul acum în SUA), ca în final aprobarea să o dea tot Nicu Ceaușescu, după zeci de vizite la sediul din spatele CC. O modificare a fost totuși în organizare: am făcut o Comisie de vizionare, pentru selectarea formațiilor, în care a intrat și Mircea Florian și Mugurel Vrabete (atunci student la noi) pe lângă patru studenți și subsemnatul (vezi textul „Comisia de vizionare” din Colecția „Buletin A” – 1980 sau „Buletin A” Nr. 1/1999 – Ediție aniversară, pag. 18). O treabă anevoioasă și chinuită, ținând cont că se întâmpla în luna decembrie a anului 1980 și că era foarte frig, cu trenuri înghețate și săli la fel.

Spectacolele s-au ținut tot la Sala Palatului, în perioada 16 – 19 martie 1981, cu participarea formațiilor: Sfinx, Basorelief, Holograf, Grup 74, Experimental Q2, Redivivus, Pro Musica, Accent, Domino, Nimbus, EL-Th 04, Transfer, Test, Modal Q, Semnal M, Metropol și Post Scriptum, iar din străinătate formațiile Piramis, Generacija 5 și Modal Effekt (din Ungaria, Serbia și Cehoslovacia). S-au remarcat: Basorelief – Trofeul „Club A”, Domino (condusă de Sorin Chifiriuc) cu premiul pentru concepție rock, Accent din Tulcea un alt premiu, Holograf cu un premiu pentru concepție muzicală. De asemenea: grupul Transfer din Iași cu doi muzicieni de exceptie: basistul Laurențiu Ulinici și pianistul Ion Baciu Jr., chitaristul Mircea Soare de la Nimbus (Sibiu), de la Metropol basistul Attila Viranyi stralucitor, timișorenii de la Post Scriptum și Pro Musica. Trupele străine, foarte bune. Directorul Sălii Palatului și-a făcut numărul: nu a intrat în concert formația Iris.

O mare premieră în România acelor vremi: Electrecordul a lansat, după o lună, discul live „Club A”. În anul 1981, la Sala Palatului, 4 zile de spectacol câte 4 ore de muzică pe zi, cu 3 trupe foarte bune din afară, a fost ceva care nu s-a mai repetat la noi. Sala Palatului avea să se închidă pentru trupele de rock până în 1990, când Clubul A avea să mai revină cu o ultimă svâcnire pe marea scenă: Călin Irimescu și studenții de la Arhitectură vor lansa spre plafonul sălii sute de baloane colorate, iar Ceaușeștii se vor învârti ca elicile în locul unde i-a băgat istoria.

După evenimentele din Decembrie 1989, aveau să apară la suprafață noile direcții de dezvoltare a unei societăți care se dorea democratică: dar ce convulsii, ce minciuni, câtă demagogie și câte speranțe distruse. Țin minte că pe 25 Decembrie 1989 imprimam la Radio, pe postul principal, trecând printre TAB-uri și tancuri, cu gloanțe care mai mușcau din pereți și din trupuri!, cu ajutorul jurnalistei Lucia Jurca, niște gânduri după cele văzute în fața Școlii de Arhitectură, din bibliotecă, fost atelier B2 unde mi-am făcut diploma: în capătul străzii Edgar Quinet, spre fântână, sângele gros, închegat, de câțiva centimetrii (unde s-au „depus” cadavrele celor uciși la „barajul” de la Intercontinental), iar pe bulevard cele trei tancuri uriașe, pline de oameni nebuni și frumoși, care plecaseră din fața Ministerului Agriculturii și se retrăgeau la cazarmă după fuga Dictatorului. Acolo, în bibliotecă, bibliotecarele și cu mine am plâns, fără să vrem, ca niște copii speriați de atâta emoție și frumusețe. După câteva zile, „ultimul pe listă, cu voia dv.” și gașca lui sinistră lansau un manifest în 10 puncte iar eu, naivul, ziceam la radio, în ziua de Sfântul Crăciun, ceva despre „decarul speranțelor noastre”. Câtă naivitate și cât de repede m-am trezit!

Probabil, din atâtea frustrări și iluzii deșarte, am vrut să organizez „cântările” din 28 februarie – 1 martie 1990, de la Sediul Plenarelor CC al PCR – viitoarea sală „Omnia” și de la Sala Palatului. Atunci, la început de an 1990, a fost mai simplu. La Sala Palatului era tot dna Ungureanu, contabilă șef și tov. Stroe, director. În primele zile ale anului am rezervat sălile, ducând adresă oficială din partea școlii, garantând plata chiriei. Am dat telefoane, iar apoi am băgat studenții în priză, i-am organizat din nou, căci acum erau alte generații, nu mai era Dizzy cu colegii lui, la Club A era acum A Doru Frolu cu alți colegi (vezi câteva nume în caietul program al manifestării de la Sala Palatului). Spectacolul de folk de la Sala Plenarelor CC al PCR, unde nu intrase nici musca, l-am făcut singur, invitând vechi prieteni: Doru Stănculescu și Sorin Minghiat, Mircea Vintilă, Nicu Alifantis și Alexandru Andrieș. Când au auzit despre ce este vorba și unde se face cântarea, ce bucurie! Bineînțeles că au fost alungate toate stafiile, că sala a fost neîncăpătoare și că a început să-și schimbe atitudinea, să devină umană. Tin minte că Tăriceanu, care avea atunci în școală postul de radio Contact, a venit să-i felicite pe băieți.

Ce început și pentru acesta și iată unde a ajuns după 30 de ani! E trist, nu?

La Sala Palatului i-am invitat și au cântat: Compact, Timpuri Noi, Celelalte Cuvinte, Holograf, Roata, Alexandru Andrieș, Doru Stănculescu și Sorin Minghiat, formația Mircea Tiberian, formația Marius Popp, Mircea Vintilă cu Florian Pittiș și Radu Gheorghe. Asociația de creație vestimentară „XXI Stil” a Școlii de Arhitectură a organizat o prezentare de modă. Am fost și prezentatorul acestui spectacol aniversar. Studenții, conduși de Doru Frolu, mi-au făcut o surpriză: au dat drumul în sală la peste 300 de baloane colorate umplute cu heliu. Sala Palatului plină cu baloane colorate: sala full cu oameni a explodat, așa ceva nu se mai văzuse și probabil nici nu se va mai vedea. Încă ceva. Cum timpurile se schimbaseră deja, iar artiștii trebuiau plătiți, l-am rugat pe bunul prieten Aurel Mitran, probabil cel mai priceput și simpatic impresar din ultimii 30 de ani din țară, să facă contracte și să onoreze financiar artiștii. Așa că și la acest capitol treaba a mers excelent.După 1990, Mac și cu mine am încercat să revigorăm Clubul A, ca în fiecare început de nou an universitar. Din păcate, încet, încet, studenții s-au schimbat căci și societatea se schimba. Nu în bine, din păcate. Oamenii începeau să devină individualiști, preocupați mai mult de bani și mai puțin de idei generoase, mai retrași și mai egoiști. Clubul A se va schimba în mod implacabil. Inițial Clubul A a fost nu un spațiu la subsolul unei clădiri din str. Blănari, Centrul Vechi al Bucureștilor, ci o idee generoasă despre prietenie și colegialitate, despre căldura sufletească a unor oameni legați de o profesie de creație, despre bucuria de a fi împreună și despre dragoste și dăruire. Așa se explică de ce eu m-am „legat” mai mult de 15 ani de acea idee. Nu am câștigat absolut nimic material în cei 15 ani, dar sufletește m-am îmbogățit, iar uman am câștigat prieteni și cunoștințe. Din acest punct de vedere, studenția mea a fost superbă, probabil cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Sau oricum, una dintre cele mai frumoase.

Dragă Doru, cred că trebuie să discuți și cu unele dintre personajele din povestea mea, povestea mea cea adevărată: Mircea Florian, Mugurel Vrabete, Relu Bițulescu, Doru Stănculescu, Sorin Minghiat, Sorin Chifiriuc, Mircea Vintilă, Nicu Alifantis, Alexandru Andrieș, Dizzy Rosentvaig, Dan Marin, Gabriel Osiceanu, Gabriela Stanciu-Păsărin, Virgil Ruta, Doru Frolu, Andrei Voiculescu, Costin Petrescu, Aurel Mitran etc. Mulți s-au dus, Dumnezeu să-i odihnească: și Marius Popp, și Johnny Răducanu, și Dan Mândrilă (ce saxofonist!), și Alin Constanțiu, și Moțu Pittiș, și Dănuț Aldea, și câți și mai câți.

afis Festivalul CLUB A 1979 (arhiva Mircea Florian)
afis Festivalul CLUB A 1981 (arhiva Dan Marin)
afis neaprobat Festivalul CLUB A 1979 (arhiva Valentin Sahleanu)
Program activitati festivalul CLUB A 1979 (arhiva Valentin Sahleanu)
calendar Festivalul CLUB A 1979 (arhiva Valentin Sahleanu)

(afișe realizate de Dan Marin și Valentin Săhleanu)

Vezi și: