BELDEANU Oliviu O. (zis Puiu), n. 16 feb. 1924, Dej (Cluj), sculptor; ar. 31 aug. 1959, cond. moarte pt. „trădare”; † 18 feb. 1960, Jilava, executat (CI; ASRI Y40031; CT; RSC Jilava; Mem2, 43; RPC; AIOCIMS 932; FP; EŞ)(Cartea Morţilor, coordonator şi studiu introductiv Romulus Rusan, în colaborare cu Virginia Ion, Ioana Boca, Angela Bilcea, Andreea Cârstea, Fundaţia Academia Civică, 2013)La 15 februarie 1955 Legaţia României de la Berna a fost atacată de 4 emigranţi români (Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu şi Ioan Chirilă) care cereau eliberarea deţinuţilor politici din România.  Arestaţi, cei 4 au fost judecaţi într-un proces public destul de mediatizat în Elveţia, primind condamnări între 1 an şi 4 ani închisoare.

După eliberare, Beldeanu s-a stabilit în Germania de Vest. Considerând că pedepsele date de justiţia elveţiană au fost mult prea mici, autorităţile comuniste de la Bucureşti au pus în practică un plan de răpire a lui Oliviu Beldeanu, liderul grupului. Răpit şi adus în România, Beldeanu a fost condamnat la moarte pentru „înaltă trădare” şi executat la 18 februarie 1960 la Jilava. ***Dorin Dobrincu (Iaşi), Ocuparea Legaţiei R.P.R. din Berna şi propaganda comunistă (februarie 1955) în Analele Sighet 8. Anii 1954-1960 – Fluxurile şi refluxurile stalinismului, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2000fragmenteBerna, 14/15 februarie 1955 – un grup format din 5 refugiaţi români ocupă Legaţia Republicii Populare Române. Moare un angajat român al Legaţiei (şofer, după afirmaţiile autorităţilor române, securist, după spusele atacatorilor). După intervenţia poliţiei elveţiene sunt arestaţi 4 dintre rezistenţii români.Imediat după aflarea evenimentelor s-a dezlănţuit un veritabil război propagandistic. Dar mai întâi să vedem cum s-a ajuns aici. Sursele la care am avut acces relevă că iniţiatorul acţiunii a fost Oliviu Beldeanu. Născut la 16 februarie 1924, în Dej, s-a refugiat la Bucureşti în 1940, după cedarea nordului Ardealului către Ungaria, împreună cu întreaga familie. După 23 august 1944 s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc, pentru ca în urma alegerilor din noiembrie 1946 (câştigate în urma binecunoscutei fraude de către comunişti) să intre într-o organizaţie anticomunistă de rezistenţă. Făcea parte din grupul care asigura legătura între conducerea P.N.Ţ. din Capitală şi un grup de rezistenţă din Munţii Făgăraş. Grupul de rezistenţă a fost arestat în 1948, însă Oliviu Beldeanu a reuşit să-şi procure acte false, încercând să plece din ţară clandestin. Prins de autorităţile R.P.R., a fost judecat şi condamnat la trei luni de închisoare, pe care le-a executat sub identitatea falsă de dinainte de capturare. Ieşit din închisoare, a făcut noi pregătiri pentru a părăsi o Românie în care regimul făcea ultimele pregătiri pentru a controla integral societatea.La începutul anului 1948, Oliviu Beldeanu a trecut graniţa în Iugoslavia. Cum se întâmpla de cele mai multe ori cu fugarii români, şi Beldeanu a fost prins. Iugoslavii, aflaţi de peste un an în conflict cu blocul sovietic, au încercat să-l folosească drept spion. Instruit de U.D.B. (securitatea iugoslavă), a fost trimis în 1949 cu misiuni de spionaj în România. Consecvent scopului său, de a ajunge în lumea liberă, Beldeanu a încercat să fugă şi din Iugoslavia. A fost prins şi condamnat. În septembrie 1951 a fost eliberat şi trimis cu o ultimă misiune de culegere de informaţii, de această dată în Italia. Evident, nu s-a mai întors în Iugoslavia.Începând cu 1953, Oliviu Beldeanu a fost preocupat de organizarea unei acţiuni în forţă; în acest scop şi-a pregătit o echipă. Mai întâi a intenţionat să ocupe un vas românesc care urma să ancoreze în portul Triest. Acţiunea nu s-a materializat, după cum fără urmări a rămas şi dorinţa de a captura un vas bulgăresc, tot din portul menţionat anterior.În decembrie 1953, Beldeanu s-a deplasat în R. F. Germania, stabilindu-se la München. Împreună cu Ion Chirilă, un alt membru al grupului, Beldeanu s-a angajat într-o unitate franceză, dislocată la Konstanz (în paranteză trebuie spus că în zonă erau cantonate, încă de la sfârşitul războiului, trupe franceze). Grupul de români a intenţionat să atace o delegaţie sovietică, ce se afla în Elveţia la o conferinţă internaţională. Ca şi planurile anterioare (ocuparea vaselor românesc şi bulgăresc) şi acesta a rămas fără urmări.Însă Beldeanu a început să pregătească o acţiune mult mai îndrăzneaţă şi cu un impact deosebit: ocuparea Legaţiei R.P.R. din Berna. S-a deplasat de mai multe ori în Elveţia, a studiat topografia, şi-a procurat armament şi materiale necesare unei asemenea operaţiuni. Membrii grupului: Oliviu Beldeanu, Ioan Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu şi Teodor Ciochină s-au pregătit împreună, punând la punct operaţiunea în detaliu.Acţiunea s-a declanşat în dimineaţa zilei de 14 februarie 1955, când grupul s-a deplasat din Konstanz, seara ajungând la Berna. Spre miezul nopţii au pătruns în curtea Legaţiei române. Şoferul reprezentanţei diplomatice, Aurel Şeţu (despre care rezistenţii români au susţinut că era securist, cu numele real Petrescu), sosit cu maşina de la Zürich, de unde aducea curierul diplomatic, a fost împuşcat într-o încăierare cu Stan Codrescu. Ridicat ulterior de poliţia elveţiană, avea să moară la spital. Revenind la firul acţiunii, membrii grupului au pătruns în clădirea principală a Legaţiei, au căutat în birouri, deschizând casele de fier. O serie de documente găsite au fost puse la dispoziţia elveţienilor. După consumarea evenimentelor, aceştia le-au restituit reprezentantului R.P.R. la Berna, Emeric Stoffel.Ce dorea grupul de refugiaţi români? Imediat după ocuparea Legaţiei ei au cerut eliberarea din închisoare a mai multor persoane: generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în primul guvern Sănătescu, episcopul unit Ion Suciu, Ilie Lazăr, fruntaş al P.N.fi., Constantin Brătianu, din conducerea P.N.L., I. A. Mureşanu, fost director al ziarului „Ardealul”. Apare însă o altă întrebare: de ce au cerut rezistenţii români eliberarea unor persoane care decedaseră deja – A. Aldea murise în 1949, la Aiud, iar I. Suciu în 1952, la Sighet – şi despre care probabil se ştia că nu mai trăiesc, şi nu a unor oameni despre care mai existau speranţe că ar fi în viaţă? S-a încercat să se răspundă prin intenţia grupului de a găsi un pretext pentru a menţine Legaţia ocupată cât mai mult timp. Se dorea găsirea unor documente secrete, prin care să se dovedească lumii libere că reprezentanţa diplomatică a R.P.R. era un centru de spionaj în lumea liberă.Dintre rezistenţii români, unul a reuşit să scape, Teodor Ciochină, ceilalţi predându-se autorităţilor elveţiene. Însă războiul propagandistic era deja început.La 15 februarie 1955, Grigore Preoteasa, prim-locţiitorul ministrului Afacerilor Externe al R.P.R., a înmânat reprezentantului Elveţiei la Bucureşti, A. Parodi, o notă de protest a guvernului român, în care evenimentul de la Berna era considerat „atac banditesc”, „atac criminal fascist”, operă a unei „bande de fascişti români”. Se cerea arestarea şi extrădarea „criminalilor”, precum şi luarea de măsuri împotriva „bandelor fasciste acţionând pe teritoriul Elveţiei împotriva Republicii Populare Române” („Scânteia”, nr. 3209, 16 februarie 1955, p. 1). Tot în acelaşi număr din „Scânteia” (p. 4) era un alt articol Atacul banditesc împotriva Legaţiei R.P.R. la Berna, în care se scria tot despre „banda de fascişti români”, „banda de fascişti români şi alte elemente criminale”, „bande mârşave fasciste”, „bande fasciste de asasini”, „lepădături fasciste”. Autorităţile elveţiene erau condamnate pentru neintervenţia lor în forţă, precum şi pentru atitudinea lor tolerantă, în viziunea regimului de la Bucureşti, faţă de exilul românesc din Elveţia. Acţiunea rezistenţilor români era considerată o parte a „lanţului de uneltiri şi acţiuni duşmănoase urzit împotriva păcii şi a colaborării paşnice dintre popoare de către cercurile agresive”. În cel mai important cotidian comunist nu se putea să nu se amintească şi de duşmanul principal al lagărului sovietic, S.U.A., considerate sursa tuturor relelor, inclusiv sprijinitoare ale „acţiunilor criminale îndreptate împotriva ţărilor democrate”. O nouă notă a guvernului român era remisă guvernului elveţian la 16 februarie 1955 („Scânteia”, nr. 3210, 17 februarie 1955, p. 4). O a treia notă, cea mai lungă dintre toate, avea să urmeze în 28 februarie 1955 („Scânteia”, nr. 3220, 1 martie 1955, p. 4). De data aceasta se insista, în afară de responsabilitatea guvernului elveţian, pe caracterul legionar al grupului de rezistenţi, precum şi pe rolul lui Mihail Fărcăşanu şi Barbu Niculescu, „doi cunoscuţi şefi ai teroriştilor”, în acţiunea de la Berna. Propaganda regimului de la Bucureşti inventa filiaţii politice, întrucât ştiau că membrii grupului care participaseră la acţiunea de la Berna nu erau legionari. În ceea ce-i priveşte pe Mihail Fărcăşanu şi Barbu Niculescu, aceştia erau lideri ai exilului democratic românesc şi, chiar dacă au luat apărarea rezistenţilor, nu erau „şefii” lor. Aceasta nu avea însă nici o importanţă pentru propaganda comunistă, care inventa/mistifica fapte/interpretări.Pentru mai multe informaţiiOliviu Beldeanu, Memorial anticomunist din închisoare, prefaţă de Titu Popescu, Bucureşti, Editura „Jurnalul literar”, 1999Stejarel Olaru, Cei cinci care au speriat estul. Atacul asupra legaţiei RPR de la Berna (februarie 1955), Polirom, 2003

sursa: www.memorialsighet.ro/oliviu-beldeanu
Reconstituiri – Atacul de la Berna, documentar, Televiziunea Română şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România


Bibliografie:

  • Dan Ottiger Dumitrescu, „Tentativa de demascare a „diplomației comuniste”: Asupra evenimentelor de la legația României din Berna (14-16 februarie 1955)”, în Căminul românesc (Geneva); partea I: nr 1(65), martie 1998; partea a II-a: nr 2(66), iunie 1998; partea a III-a: nr 1(69), martie 1999
  • Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete românești: de la Cuza la Ceaușescu, Editura Ion Cristoiu, București, 1999, ISBN 973-99233-0-5
  • Oliviu Beldeanu, Memorial anticomunist din închisoare, Editura Jurnalul literar, București, 1999, ISBN 973-9365-13-4
  • Eugenia Tudor-Anton, Restituirea unui adevăr istoricRomânia Literară, nr. 11, 2000
  • Ștejărel Olaru, „Cei cinci care au speriat Estul”Timpul, septembrie 2003
  • Lavinia Tudoran, „Germani, dați-mi ajutor!”Jurnalul Național, 19 februarie 2004