Dimitrie Lulu Cădere

• 

• 

• 

• 

• 

Text de Doru Ionescu

Culisele tehnice ale unui alt grup de la începuturi – Entuziaștii (cu două discuri de câte patru piese la Electrecord) – au fost desconspirate în primii ani 2000 de chitaristul Dimitrie Lulu Cădere, într-un interviu acordat lui Mihai Plămădeală, publicat pe site-ul muzicisifaze.com. Cea mai hazoasă poveste este aceea referitoare la măștile / plăcile albe de plastic de pe fețele chitarelor, care nu au putut fi confecționate decât din capacele closetelor de la WC-ul de băieţi al Şcolii Centrale! Ca sursă de doze apare atât Sandu Arion cât și Sandu Abramovici, chitaristul Estradei Radio-TV. Ajuns cercetator la Paris, mai târziu, Lulu a lucrat în brevetarea unor sesizoare de temperatură și presiune din puțurile de foraj petrolier (esențiale în procedeul de extracție). Poveștile adevărate ale lui Cădere sunt numeroase, parte din ele filmate la Versailles, unde e stabilit.

„Exista un lutier bătrân pe la Piața Domenii, care avea destui clienți pentru chitare electrice. Fiecare îi comandam forme de ghitară dintre cele mai fanteziste, în secret, să nu se inspire și alții… El se ocupa și de cheile de acordaj, de gât, corpul îl fabrica dintr-o placă de lemn aglomerat, placaj stratificat. La doze, Sandu Arion punea liță de 0.05, ca firul de păr, cu care înfășura 3-5 mii de ture, pe un suport cu șase găuri pentru magneți de ferită, mult mai buni (înainte erau din metal), de la care obținea o inductanță foarte bună. Erau reglabile pentru fiecare coardă, în funcție de vibrația acestora, ca să aibe la final intensitatea egală… În chitară erau trei traductoare electromagnetice – pentru timbre diferite – cu contacte care selectau dozele, dar și potențiometre pentru volum și ton… Cel mai important era vibratorul cu manetă; toată mecanica lui era realizată de mecanici foarte buni, care asigurau și suportul coardelor, să nu dezacordeze! A doua serie de ghitare a Entuziaștilor a avut o culoare roșie superbă, imitând marca Stratocaster, cu lacuri speciale de la fabrica de mobilă din Pipera – erau mai frumoase ca originalele… Le asamblam Dan Slăvescu şi cu mine.

Cu electronica improvizată au fost însă mereu probleme. Eu mi-am făcut un amplificator de chitară de unul singur, transportat într-o valiză, cu tuburi EL 86 PW; se ardeau, dar nu conta. Apoi au apărut cele profesionale, pe care le comandam la inginerul de sunet de la Electrecord; el le repara și când se perforau sau se ardeau difuzoarele, când se furau, le rebobina… Organistul nostru Mihai Ivanovici era obligat să cânte la un club din Bucureștii Noi pe o orgă stricată și reparată; apoi a avut propria orgă, fabricată de celebrul inginer Suru (un tip genial, stătea pe Lipscani) după o metodă proprie: În loc de 83 de triode foarte scumpe, el folosea becuri de neon de 50 de bani, cu descarcare în gaz inert. Dar tot ajungea la 18000 lei, foarte mult în banii de atunci, iar amplificatorul la 10000 lei.

Marea lovitură am dat-o când am cântat pe un amplificator profesional englezesc, Fenton Weil, împrumutat de la fabrica de instrumente muzicale Doina, unde lucra tatăl lui Dan Slăvescu, cel care a creat pianul românesc de concert «Lipatti». Pe lângă puterea de 40 de wați (mult pe atunci), avea efecte de reverberaţie şi tremolo; orice cântai suna bine. Când nu am mai avut acces la el, a trebuit să învățăm să cântăm mai bine. Prin 1967, au apărut și la noi în comerţ primele ghitare electrice, importate din Cehoslovacia, inspirate de Fender Telecaster; am cumpărat una, suna bine, și – cel mai important – nu se defecta la fiecare concert.”

Credite foto identificate: Dimitrie Cădere, Electrecord