Dorian Ciubuc

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Text de Doru Ionescu

Începându-și cariera pe scenele rock ca sunetist și luminist la Iris, Dorian Ciubuc a ajuns să coordoneze tehnic spectacolele Roșu și Negru, pentru ca după Revoluție să se reinventeze ca cel mai important organizator de concerte din România! Prima sa provocare a fost să improvizeze lumini la viitorul grup etalon al hardrock-ului românesc!

„În septembrie 1976, am devenit membru al «Clubului de la ora 7», unde fiecare aducea ce considera el mai bun… se organizau concerte acolo, erau oameni care se ocupau de toată bucătăria organizarii unui concert – de la lipirea afișelor, căratul sculelor și urcarea lor în sala de la etaj, la casa de cultură de pe strada Mihai Eminescu, până la securitate, control bilete etc. Primul eveniment pentru mine a fost în octombrie 1976, când trebuia să concerteze Magic din Mediaș, cu Iris în deschidere. Magic n-au mai ajuns, a rămas să cânte doar Iris – trupă mică atunci, dar plină de energie. Nu mai aveau sală de repetiții, eu m-am hotărât să-i ajut – aveam ceva relații la clubul «Republica» (în cartierul «23 august») – astfel că am devenit omul bun la toate, care a început să creeze o instalație de lumini.

Cum? Cumpăram de pe șantiere reflectoare de iluminat, așa a apărut prima instalație de lumini a trupei Iris. Dintr-un sertar de la noptiera mea, pe care l-am întors cu susul în jos, am făcut o cutie în care am dat găuri și am montat întrerupătoare cu prize; am creat stative – rivalde cu două plus două reflectoare, încă patru în spatele bateristului… Problema acum era de Fizică – am luat și un reostat ca să fac lumina să se micșoreze progresiv… dar era pentru un singur reflector. La următorul spectacol, la început, lumea a fost impresionată de luminile urcate pe stâlpi… Iar când am pornit reostatul, publicul a rămas cu gura căscată la efect, dar apoi un fum negru a ieșit din pupitru – luase foc! Am renunțat la reostat, am rămas la înrerupătorul simplu… Ulterior am făcut alte efecte speciale – fum din pieptene de celuloid căruia îi dădeam foc, la fel și cu mingi de pingpong învelite în staniol – scoteau un fum senzațional, ne credeam la Woodstock, așa a fost începutul…

Am făcut și boxe – am măsurat cutiile Marshall, cred că de la Iuliu Merca. Când cânta la Mondial, avea un turn de chitară Marshall – boxa înclinată de sus și boxa dreaptă… Le-am confecționat cu membrii de atunci – Nuțu Olteanu, Emil Lechințeanu, Nelu Dumitrescu, cu încă un prieten de–al nostru. Le-am îmbrăcat cu un material de scai negru (un fel de piele artificială), lipit cu prenadez, le-am făcut piciorușe, fixate pe dinăuntru. Am și o poză aici, din concert – uite turnul Marshall, uite și boxa de bas… Ulterior au apărut și două amplificatoare făcute de Sorin Tudoran, celebrul chitarist care trăia la Râmnicu Vâlcea. Marea problemă era că trebuia stabilită polaritatea la ștecher, în priză; dacă era băgat invers curenta, deci aveam creion de tensiune… Ne-am descurcat foarte bine pe vremea aceea, aveam amplificatoare pe lămpi, gândite și produse de Sorin, de mare succes – Curtea Veche nr 43 aveau câteva, dar și Anca Vijan de la Catena, mai multe trupe din țară…

Când am ajuns la Roșu și Negru, în martie 1980, am dat de o instalație de sunet… nu mare, dar cu câteva componente originale, amplificator și mixer. Ulterior, liderul trupei și posesorul ei, Liviu Tudan, a tot băgat bani și a creat cu noi, în timp, o instație foarte bună calitativ pentru acei ani. (arată fotografii pe calculator, n.a.) Iată mixerul, cu ecou Korg – o sculă minunată, cu bandă, care se folosea pentru toate efectele de voci, chitare suprapuse… La folkiști ieșea o stereofonie frumoasă, un sunet cald, așa ceva și în prezent ar fi de succes, pentru că efectele de acum sunt digitale, reci, ori acelea erau analog, cu multă caldură, astea erau sculele pe care lucram. Boxele erau inițial făcute de Sandu Grosu de la Sfinx, un pionier în manufacturarea boxelor în România. Avea fierăstrău electric, rar pe atunci, alte scule, avea relații cu depozite de materiale de construcție pentru diverse materiale… Stătea, gândea, asambla inspirându-se de la tot felul de trupe venite în România cu instalații: Procol Harum prin 1976, I Pooh… Toți ne duceam cu ruletele să măsurăm boxa de bass reflex… Făcea de toate – roțile, mufele de cablu; Sandu a creat primele boxe cu difuzoare Gauss… A confecționat boxe de 120 kg fiecare! Apoi noi am creat boxele de frecvențe medii și de înalte, care erau mici copii față de volumele create de Sfinx. Sandu Călin, la un moment dat, le făcuse o instalație cu 16 boxe de bas. Noi ne-am oprit la 8, plus 8 de medii și 8 de înalte, așadar putere mai mică, dar cu calități mai bune de redare, sunau mai bine…

Aveam și turnee, pentru care se cuplau instalațiile, oamenii din săli sufereau… De exemplu, la Casa de cultură din Mangalia am montat tot ce se putea – instrumentele de la Sfinx și Roșu și Negru, rămăseseră 4-5 metri pentru formație, plus lumini… Pe aceste scule și pe cele ale UTC-ului, în 1983 au concertat Boom Town Rats în București! UTC-ul achiziționase scule pentru concerte și discoteca Ring de la Costinești, pentru cele de la Pârâul Rece și Izvoru Mureșului, pe care le-am copiat… Deci pe aceste instalații au cântat englezii în 1983 și a sunat foarte bine, ne minunam ce scule bune am făcut! În anii ’80 nici afară nu erau scule tari la trupele mici, existau instumentele trupelor mari sau firme specializate care închiriau; dar în cluburi ori în săli mai mici instalația noastră era foarte bună, așa am început.

Cu luminile am început cu reflectoare copiate, nu se găseau de cumparat. Cea mai importantă piesa era lentila din față, pe care o achiziționam de la diverse teatre… Făcusem un model de reflector standard, din care am produs vreo 24, cu tot cu stative. Prin ’82 – ’83, în condițiile în care era deja sunet, lumini nu prea aveam, totul funcționa în principal cu câteva cutii cu becuri, la care se adăugau cele din dotarea sălilor de spectacole… Iar Roșu și Negru și-a făcut toate aceste lumini, instalație de fum, stroboscop, lumină cu sticlă de cuarț – toate manufacturate de noi cu diverse ajutoare de la oameni mai pricepuți în domeniu. Am reușit să montăm aceste instalații în niște lăzi imense de lumini – toată lumea ajuta la cărat, erau foarte grele, mașiniștii sălilor o luau la fugă…  Dar pe scenă arătau bine, există filmări și poze cu luminile de atunci… În ’86 – ’87 am reușit să facem o nouă instalație de lumini, copiind reflectoarele PAR 64 de la Ansamblul UTC; am găsit o fabrică unde să copiem tubul cu carcasă în capăt. Lampa o înlocuisem cu faruri de mașină și de avion – cineva aducea așa ceva din Republica Moldova; am făcut copii și după stâlpii de lumini cu cremalieră, cred că pe la o fabrică de armament de la Mija, undeva pe lângă Ploiești…

Uite aici scena de la Festivalul «Rock ’92»; instalația asta de lumini a funcționat cu mare succes până prin ’92 – ’93, apoi au apărut alte versiuni. Cea de la Migas Real Compact era cumpărată din Moldova, cu faruri de avion, s-a folosit la primele două festivaluri; la lumini era celebrul Țețe, avea un pupitru mic cu tastatura făcută prin Moldova, care comanda câteva grupe de lumini, la 24 Volți, în serie, se aprindeau câte 6 la fiecare buton… Scorpions și-au făcut poze, nu credeau, li s-a părut senzațională.

A funcționat și producția de instrumente, îl țin minte pe bateristul Radu Răducanu, care fabrica tobe. El a fost primul, prin ’78 – ’80, cu funduri de tobă din celofan de borcane, ca la murături. Se întindeau pe o suprafață dreaptă, se uda primul celofan, apoi a doua foaie, se scotea aerul dintre ele… până se ajungea la 6-7 foi de celofan suprapuse, cu ulei sau apă între ele, deci fără bule de aer. Erau întinse pe cercul de la tobă, pe acea ramă, până când se uscau, fața era perfect întinsă, era transparentă dar se putea și colora, în funcție de tipul celofanului… Suna bine, doar că nu rezista ca o față normală, dar pentru 15-20 concerte era OK. Existau și de cumpărat din alte țări socialiste, la prețuri mai accesibile; dar în România nu era nici o altă variantă; cele de la fabrica Doina, la a doua piesă nu rezistau, poate la jazz…

Era producție de stative de microfon, stâlpi pentru tobe, alte stative de claviaturi, totul se rezolva… Existau chitare produse aici, care de care mai ciudate ca formă, care sunau binișor, așadar decente, își făceau treaba, ieșeau spectacole chiar bune. Singurul lucru care nu se putea copia – clapele, orga. Doar Bibi Ionescu de la Sfinx a construit un sintetizator, în primii ani ’70. Țin minte că eram în 1981 la hotelul Aurora din Mamaia cu Roșu și Negru și am vorbit cu Dan Aldea la telefon, care mi-a pus să ascult la receptor o invenție a lui  – prima mașină de ritm făcută de el – care suna ca niște tobe bune… asta pentru că sunetele erau captate, înregistrate, nu mai era acel sunet electronic imitat de o clapă, ci sunete de tobe acustice bine captate, era foarte mândru de invenția lui! Dar Bibi era specialistul în synth-uri… Dar și claviaturi polifonice, orgă, făcea și doze, efecte de chitară.

Exista un producător de efecte create în cutiile de seringă, Adi Ordean a cântat pe un astfel de Distortion cu maxim succes; dar Adi Butoi făcea și ecouri (delay), alte efecte de chitară. Producția aceasta de echipă a funcționat creată de nevoia de pe piața românească, nu era altă variantă. Cine era norocos să primească de afară ceva original era zeu, altfel echipamentele erau greu de adus… Mai aduceau cei din restaurante, care aveau contracte să cânte afară. Sfinxul aducea difuzoare RCF – cu ele au fost construite majoritatea instalațiilor de sunet din anii ’80 aici; chiar în ’90. Compact și Migas au folosit o super instalație cu boxe făcute de Sandu Grosu, destul de mare, dar au cumpărat mixere, amplificatoare originale; și eu am fost sunetist pe acea instalație. Studioul de înregistrări Migas tot așa a apărut – cu scule originale, dar tot restul instalației era manufacturat – cablaje, pereți… Erau destui producători și de flycase-uri, amplificatoare care sunau și arătau bine, erau vopsite cu serigrafie, aveau led-uri… Sandu Țâmboc pentru Sfinx, Roland Panteli pentru Cenaclul «Flacăra» – la rândul lui producător de scule.

Amintiri plăcute cu istoria asta, așa s-a dezvoltat muzica rock în România; altfel, comparând cu Vestul, eram departe, dar între granițe eram mândri, așa am crescut cu toții!”

Credite foto identificate: Dorian Ciubuc, Roșu și Negru, Iris