Cosmin Nasui deschide conversația abordând paradoxurile din lucrul cu patrimoniul artistic românesc. El observă că publicul vede de obicei doar aspectele spectaculoase, precum falsurile, dar nu înțelege complexitatea procesului de valorificare a operei de artă prin expoziții, publicații și repertorii. Nasui subliniază că opera de artă necesită multiple straturi de receptare și valoare care se adaugă în timp, atât în viața artistului, cât și după dispariția acestuia.
Elena Olariu răspunde pornind de la problema falsurilor, explicând că acestea vor exista mereu alături de artă și piața de artă. Ea subliniază că „antidotul” contra falsurilor constă în publicarea lucrărilor originale din muzee și colecții, prin cataloage și albume care funcționează ca surse primare. Olariu face o paralelă cu istoria, unde volumele de documente sunt esențiale pentru accesul la adevăr.
Muzeele, explică Olariu, își cataloghează operele din patrimoniu, multe provenind din donații ale unor „oameni extraordinari, colecționari fabuloși” care au creat nucleele de vază din muzeele de stat. Ea menționează Muzeul Zambaccian ca exemplu vizibil al unei personalități de colecționar dinamic.
Referitor la repertoriere, Olariu explică că aceasta înseamnă „o inventariere publică” – ea oferă publicului informațiile pe care muzeele le țin „în spatele ușilor ferecate”. Repertoriul Cabinetului de Desene și Gravuri, început în 1974, a ajuns la litera T după aproape 50 de ani de muncă, reprezentând doar 10-20% din timpul unui muzeograf.
Cosmin Nasui pune problema rolului semnăturilor în autentificare, iar Elena Olariu povestește despre anomaliile din perioada comunistă când oamenii estompau semnăturile marilor maeștri pentru a se proteja de confiscări. Ea explică că în perioada interbelică se cumpărau opere de artă ca daruri la evenimente importante – nunta, botez – fiind o investiție și o amintire de familie. Despre lucrările nesemnate, Olariu precizează că nu sunt mai puțin valoroase, iar repertorierea le include pe toate, oferind un instrument complet istoricului de artă, spre deosebire de cataloagele de expoziție care fac selecții subiective.
Olariu povestește despre experiența cu donația lui Paul Neagu la MNAR, unde artistul își schimba constant titlurile lucrărilor, demonstrând că opera era „work in progress”. Ea laudă profesionalismul lui Mihai Oroveanu care a decis ca lucrările de grafică să rămână la cabinet pentru conservare optimă.
Nasui ridică problema monografiilor depășite, iar Olariu confirmă această carență majoră. Ea explică cum interpretările se schimbă – exemplifică cu Grigorescu care în perioada comunistă era prezentat ca „țăran” deși avea atelier la Paris și mergea constant acolo. Olariu subliniază că Grigorescu nu era un simplu pictor de peisaje, ci un artist care vedea expoziții și evoluția artei europene.
Despre provocările contemporane, Olariu observă că România nu mai are cultura pentru artă din perioada interbelică. Ea face diferența între copiii care cresc într-o casă cu picturi pe pereți și cei duși ocazional la muzeu și atribuie această carență experienței sociale dramatice din comunism, când educația artistică a fost întreruptă.
Referitor la promovarea artiștilor contemporani, Elena Olariu susține că modelul romantic al artistului care așteaptă să fie descoperit nu mai funcționează. Ea exemplifică cu Adrian Ghenie, care este „și un produs al marketingului”, subliniind că succesul repetat necesită muncă, nu doar noroc.
Despre replici și copii, Olariu explică diferențele istorice printr-un exemplu interesant – Carol Popp de Szathmári făcând copii după Preziosi la comanda regelui Carol I. Ea subliniază că în secolul XIX nu existau rigorile actuale privind drepturile de autor.
Olariu închide discuția avertizând asupra riscului dispariției experților în autentificare, comparând situația cu distrugerea unui ecosistem. Ea critică faptul că Universitatea de Arte nu mai are master la istoria artei și subliniază necesitatea investiției în domenii care astăzi nu par profitabile dar sunt esențiale pentru viitor.
///
Materialul face parte din proiectul „Expertiză și evaluare în patrimoniul cultural: 8 perspective profesionale”, produs de Asociația MAIA
Proiect cultural cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național