Festivalul Club A 2011 | PostModernism Museum

Sfatul „bătrânilor”

adaptare după volumul „Club A – 42 de ani. Muzica tinereții tale” (cdpl, 2011)

Summit al câtorva foști directori de peste decenii, în 19 martie 2011, la sărbătoarea celor 42 de ani, cu două luni înaintea celui de-al șaptelea festival, atunci când mi-am pus prima dată problema unui DVD (ulterior și a unei cărți „making of”). Firește, mutarea de deschidere i-a aparținut directorului fondator „Mac” Emil Barbu Popescu, care a fost invitat să itereze momentul apariției clubului Arhitecturii (subiectul prefeței cărții ajunsă iată la final), așadar închiderea cercului:

„(…) În decembrie ’68 terminasem acest club fără mobilier. Nu mai putea lumea să aștepte alți doi ani pentru un club, alte generații ar fi terminat facultatea, așa că am luat-o pe cont propriu, am făcut o schiță, am fost la acea fabrică de butoaie de varză… Aproape 35 de ani mobilierul a rămas intact în acest club. El a fost de altfel și expus la Bienala de Artă Contemporană de la Sala Dalles din București. Numai că am terminat mobilierul și nu am avut cu cine să îl car, pentru că în entuziasmul debordant de început nu mai rămăsesem decât eu, se apropia revelionul. Am apelat la nea’ Mușat, fost plutonier de jandarmi, și cu șoferul am reușit să aducem mobila. Din decembrie și până în martie lumea s-a perindat, am lansat ideea și s-a strâns un colectiv de binevoitori, 50 – 60, cu care am structurat acest program al clubului care durează până în prezent: fiecare seară să aibă un anumit specific, un anumit caracter, să aibă un responsabil, iar studenții să facă curățenie, să țină barul, în ideea de implicare totală.

Eram în ’70, asistent, singurul cadru didactic pe lângă studenți, creșteam cu fiecare generație. Fetele au fost cele mai implicate, ele făceau cea mai mare ordine aici în club, îi obligau să dea jos picioarele de pe scaune, de pe mese. Ne-am întrebat cum să facem să fie mai bine, întâi să creăm «fructul oprit». Să simtă lumea că se întâmpla ceva extraordinar, ceva permis; nu știu cum, dar a fost permis în toți anii – să se știe că intri greu și nu poți să intri singur. Eu am avut atunci două pretenții, ca luni (ziua în care teatrele aveau «relache») lumea să întâmpine actori și regizori, iar joia să fie zi de jazz. Structura a rămas 30 de ani.

Pe urmă au apărut zilele de cinematograf (de cinematecă), serile politice, zilele cu formații care se lansau, discoteca și ziua de duminică, consacrată exclusiv membrilor fondatori. Azi această idee de acces limitat nu mai rezistă, atunci era avantajul că nu existau foarte multe localuri, acum ai împrejur alte cinci – șase pub-uri, e mai greu să ai pretenția să desfășori același lucru ca pe vremuri… Atunci era fructul oprit, că nu puteai intra, că se întampla ceva, de unde toată această faimă, și trebuie să menționez că aceasta a fost susținuta în spate de o asociație studențească extrem de puternică și de virulentă la vremea respectivă.

Să nu uităm că anul 1968 a fost plin de manifestații în Franța, foarte puternice, și sigur influența lor nu putea să treacă neobservată… și de factorii de decizie de la vremea respectivă… destul de atenți cu colectivitatea de la Arhitectură, dar mai toleranți atunci, cred eu, ceea ce a contribuit la liniștea clubului. Chiar dacă pe parcurs, în două ipostaze, au vrut să-l închidă… Am negociat, ni s-a oferit un loc lângă Muzeul Poștei, Muzeul de Istorie, o locație extrem de bine amenajată și când am văzut-o mi-am zis: «Acest lucru se face numai ca să plecăm de aici.» Le-am spus că nu ne satisface, că studenții nu sunt de acord, cladirile vecine erau foarte aproape, am invocat tot felul de motive.

În orice caz am avut și sprijin să fim lăsați în pace (în 1974 se întâmpla toata acţiunea). A mai fost încă un bruiaj în ’78 și apoi lucrurile au mers în liniște, până acum câtva timp când au venit proprietarii, nu a avut cine să ne sprijine și am pierdut la Curtea Supremă, după ce câștigaserăm în cele două instanțe. Martori la proces au fost Călin Irimescu și Alexandru Andrieș. În orice caz, este important că încercăm – și eu sunt cel mai interesat – să păstrăm spiritul Clubului A, chiar dacă studenții s-au îndepărtat.

Pentru ei există ceva ca o vagă amintire despre club. O am aici în dreapta pe lidera studenţilor, Iulia Cucu, care încearcă să aducă mai aproape de club spiritul studenţesc şi sper să reuşească până nu oboseşte, pentru că oboseala este cea care ne paşte pe toţi, indiferent de vârstă. Cred că multe lucruri şi multe amintiri legate de club vor fi continuate de cei care au preluat ştafeta din an în an. Mie îmi pare bine că a rezistat Club A, chiar dacă văzând toate aceste emisiuni TV care se proiectează, se accentuează foarte mult ideea de formaţii lansate, aşadar muzica rock, folk, jazz. Club A a însemnat – dar nu apare în niciun film pentru că nu s-a păstrat – mult mai mult decât atât; n-am decât un regret, legat de faptul că arhiva pe care am lăsat-o în ’75, ’76 a fost deteriorată. Arhivă de evenimente, de pelicule, pe care încercăm să o refacem prin ce am recuperat de la Mirel Leventer şi încă prin ce am strâns de la Televiziunea Română.

Când mă uit înapoi… observ clubul că a reprezentat un moment euforic pentru toată lumea. Mă întâlnesc în fiecare an cu generaţiile de absolvenţi, după 20, 30, 40 de ani. M-am întâlnit şi cu cei mai bătrâni, care n-au avut parte de Club A. Ce m-a impresionat cel mai mult, în repetate rânduri, au fost intervenţiile unor doamne, foste studente, care au ţinut – cu toate lacrimile care se ivesc când te vezi după o asemenea distanţă în timp, când te regăseşti cu colegii – să aducă mulţumiri pentru bagajul de amintiri care le-a fost oferit de club, pentru culoarea pe care au avut-o în viaţa studenţească şi care nu a mai putut fi atinsă niciodată în viaţa lor. M-a impresionat mult, pentru că toţi cei care ne-am ocupat de această bojdeucă n-am făcut-o degeaba. Am creat amintiri şi asta înseamnă foarte mult.”

Călin Irimescu: „Nu mă numeam director al clubului, ci coordonator artistic, așa semnam eu hârtiile alea… Eu eram boboc când s-a deschis clubul. N-am fost chiar în seara de inaugurare, pentru că atunci nu prea puteai să intri, erau și mulți membri fondatori – generația lui Mac, care era în anul V. Eu cred că am pătruns aici în a cincea zi, iar impresia și senzația a fost formidabilă: se deschisese clubul Arhitecturii! Nu uit mesele acelea, dacă le țineți minte, cu stejarul de 5 cm; mesele dreptunghiulare aveau un gol, deh, și în golul acela creștea grâu. Am reușit apoi să vin în fiecare zi, atmosfera era teribilă, se schimbau lucrurile. Prima dată cânta Mishone (Mihai Munteanu), pe urmă a apărut și Mircea Florian… Vorbesc de folkiști, că era la început.

Iar eu m-am întrebat ce să fac, pentru că m-am simțit dator, nu știu de ce, poate pentru că fiecare coleg făcea ceva. Așa am organizat eu primul meu spectacol în care am recitat, cu un coleg din anul IV, ne-am făcut un repertoriu… După ce am repetat noi acolo și am învățat poeziile, n-a fost îndeajuns și am zis că ne trebuie niște balerine, și așa am ajuns la Adina Cezar, la școala de coregrafie… Bref, după două luni am făcut un spectacol de o oră și jumătate, de dans și poezie, cu care după aceea am bântuit tot Bucureștiul dând spectacole, lucru care nu m-a părăsit toată viața.

După această reușită, colegii mei și Mac m-au cooptat în colectivul clubului și din primul an mi-au dat să mă ocup de seara de artă, în anul II am căpătat seara de jazz și așa m-am împrietenit cu Marius Popp, Ştefan Berindei, Johnny Răducanu; până am terminat facultatea am răspuns de seara de jazz. Iar la începutul anului III, când termina şcoala directorul – parcă Ilieşiu, apoi Vergescu – ne-am întâlnit aici cu Mac, care terminase facultatea şi Vergescu a întrebat cine îşi ia povara pe cap? Am zis că încerc să mă ocup eu. Aşa am ajuns coordonator artistic timp de trei ani, pentru că în anul VI trebuia să îmi dau proiectul de diplomă şi mi-a luat locul altcineva.

Pentru mine au fost nişte ani foarte importanţi aici în club. Pe lângă faptul că am cunoscut foarte multă lume, realmente, am învăţat foarte multe lucruri, inclusiv să mă port cu oamenii, pentru că e şi asta o ştiinţă până la urmă. Mi-am făcut foarte mulţi prieteni pe care îi am şi acum. Pe unii îi văd aici şi mă bucur. Despre ce a fost aici… n-are rost să mai spun; multe se ştiu, perioada aceea a fost cea mai grozavă din viaţa mea şi a clubului.

După facultate, patru ani am stat la Suceava ca stagiar, iar când m-am întors în școală, în ’78, am primit sarcina să mă ocup de club – în altă calitate, eram asistent în școală. Până în ’89 am încercat să îi ajut cu experiența mea, cu sfaturile, cu cunoștințele pe cei care se ocupau în continuare de club. Și cred că în acea perioadă, până în anii optzeci și ceva, clubul încă a mers foarte bine; dovada acestei activități a clubului au fost cele două festivaluri la Sala Palatului, de care m-am ocupat eu și din partea studenților, cu Dizy Rosentvaig aici de față. Mă bucur că în 1990, după marea schimbare, am reușit să organizăm acel concert – spectacol la Sala Palatului, după care am pierdut total contactul cu clubul. Pe de-o parte și pentru că s-au schimbat vremurile, s-au schimbat oamenii, nu mai regăseam acea atmosferă pe care o întâlnisem din ’69 până în ’89 și asta a fost.

Cred că lucrurile nu mai pot să se întoarcă acolo pentru că oamenii s-au schimbat, societatea s-a schimbat, și asta e. Trebuie găsită o altă modalitate de întoarcere la acea atmosfera de prietenie, de încredere, de dăruire, altceva. Pentru mine au rămas niște ani foarte frumoși. M-aș bucura foarte mult dacă s-ar putea pune din nou pe picioare acea atmosferă.”

Aurel Gherghel (ziarist, organizator concerte): „Înainte de următorul director al clubului, aş vrea să vă citesc instrucţiunile. Am aici o legitimaţie din 1972, pe care am adus-o în cazul în care nu mă lăsaţi sa intru în club… şi zice aşa: «Membrii clubului au acces gratuit în club, o zi pe săptămână beneficiază de dreptul de invitaţi. Participă la alcătuirea programului şi asigură periodic serviciul de ordine.» Astea sunt toate instrucţiunile, destul de elastice. Bun, în ordine cronologică cine e următorul?”

Dizy Rosentvaig: „Bună seara şi îmi cer scuze că nu am dispoziţie vocală să pot să vorbesc mai mult. Aş vrea să vă spun că, dacă ţin eu bine minte şi mă uit la Mircea Florian, el a avut nişte «Spectacole Irepetabile» – cam aşa cred că au fost toate zilele de la înfiinţarea sau chiar de la iniţiativa înfiinţării clubului, sper ca şi în aceste zile să fie momente de genul ăsta. M-am uitat pe filmuleţ şi am văzut foarte mulţi dintre cei cu care ne înconjurau şi nu mai sunt printre noi. Sunt foarte emoţionat şi de revederea acestora şi de revederea celor în carne şi oase, acum lângă noi, şi sper să fie cum a propus Mac şi mai mulţi peste 10 ani; să fie mai mulţi studenţi şi absolvenţi. Asta nu ca un afront faţă de cei care deţin acum clubul şi continuă activitatea aici. Pur şi simplu clubul trăieşte prin studenţi şi pentru studenţi. Ăsta a fost dintotdeauna motto-ul nostru.”

Virgil Ruta: „Eu am preluat clubul în 1981 și l-am dus până în ’84. L-am preluat de la Dizy printr-un interimat al lui Aurel Covăceanu, care nu a durat foarte mult din cauza problemelor lui de școală (pentru că în perioada aia riscai, ocupându-te foarte mult de club, să rămâi repetent la facultate și toți am pățit chestia asta cu examenele și cu prezența la studii și așa mai departe).

Și am început treaba aici printr-o mare acțiune de renovare a clubului, care ne-a luat cam două luni de zile și se întampla la modul următor: Eram cam 20 de studenți implicați, ne bazam pe materiale de construcții finisate, ori de la membrii clubului de arhitecți care aveau șantiere, ori de pe șantierele din zona Lipscani. Și căram la ora 7 seara saci cu pietriș mărgăritar, saci de ciment; venea câte un părinte să își vadă fata studentă și ne ajuta să cărăm trei plase de armătură de pe șantier (de pe strada 1 Mai colț cu Turda, unde lucra tot un arhitect fost membru al clubului)… Totul pentru că țineam la tradiție; ne certam pentru orice amănunt, cum a fost pentru schimbarea unor lămpi deteriorate de trecerea anilor. Am refăcut tot mobilierul acela, în sensul că l-am curățat și l-am relăcuit, reșlefuit, dar păstrând mobilierul inițial și așa mai departe. Au urmat trei ani foarte frumoși, în care am făcut ceea ce trebuia făcut în clubul Arhitecturii. Am ajuns la adevărate performanțe prin participarea unor personalități din perioada aceea și dezvoltarea unor programe din ce în ce mai încărcate de evenimente. De exemplu ultima aniversare, la care am avut noroc că am imortalizat cu Mirel Leventer pe peliculă multe aspecte – ultima aniversare, cea din 1984, de 15 ani. A durat o săptămână!

Am încercat să impunem și altceva și să păstrăm ceva în club – ștaiful; la o aniversare îi obligam pe toți organizatorii să vină îmbrăcați la patru ace, să se poarte impecabil. Era acea poliție internă care spunea frumos: «Te rog nu fuma, nu pune picioarele pe masă!» și așa mai departe. Era un respect care se crea prin această atitudine a celorlalți. Noi veneam îmbrăcați ca niște miri la evenimentele Clubului A. Dacă era să am un control asupra evenimentelor de după 1989, eu vedeam viitorul ca un club super elitist, gen club britanic, în care se păstrează ștaiful, calitatea, ținuta și totul. A fost varianta cealaltă, în care s-a trecut pe partea mai comercială, evenimentele au fost pe măsură, iar în România nu poți să reproșezi nimic nimănui; asta a fost opțiunea de atunci, iar acum ne punem întrebarea firească dacă nu s-ar putea să se revină într-un fel la ea? Acum trebuie ca și studenții de la Arhitectură să se întrebe dacă vor un spațiu al lor în care să facă ce vor ei. Am discutat cu studenți arhitecți care nu fuseseră în viața lor în Club A, după șase ani de facultate. Mi se pare tragic, asta este!

Mulţumim celor care după ’90 au preluat partea administrativă şi apoi s-au ocupat de destinderea clubului; un exponent este Mihai Ionescu, celălalt a fost Adrian Șoaită. Răsfoind activitatea în decursul anilor, s-a încercat la fel aducerea elementelor maxime care la vremea respectivă să facă să fie bine, ceea ce este un lucru pozitiv, pentru că nu am cedat complet la în faţa străzii.”

Mihai Ionescu, manager general Club A din 1990, din 2010 singurul: „Vreau să încep prin a vă mulțumi pentru că ați onorat cu prezența această aniversare. Eu sunt implicat în organizarea și strategia Club A cam de 20 de ani, deci de după revoluția din 1989. În club vin cam de 27 de ani, deci am fost și în perioada studenției și știu ce se întâmpla și înainte de revoluție. După 1989 trebuia să administreze cineva – așadar pe partea legală -, o firmă care să organizeze clubul; împreună cu fostul meu partener Adrian Șoaită am administrat aproape 20 de ani acest club. Pot să spun că într-adevăr nu mai este ceea ce a fost înainte de 1989, ne-am schimbat și noi ca oameni, s-au schimbat și generațiile, viața ne-a adus aici.

Apropo de studenții de la Arhitectură, cam până în 1998 se implicau foarte mult, dar după acel an partea financiară a devenit o problemă. De obicei studenții erau întreținuți de părinți; viața devenind și ea mai grea, a trebuit să lucreze în paralel cu școala, să se întrețină. Și nemaiavând mult timp la dispoziție, nu s-au mai implicat nici în activitatea clubului. Așa că nu am rămas decât eu și cu partenerul meu; la diferite evenimente au mai colaborat și studenții de la Arhitectură.

De un an de zile e aici lângă mine lidera studenţilor arhitecţi, deci se simte un curent nou – zic eu, care am mare încredere în ei şi i-am ajutat cu tot ce ţine de organizarea evenimentelor clubului, împreună cu domnul profesor Mac Popescu. Şi spun că nicipe viitor spiritul Club A nu va dispărea. Cu un slogan zic eu: «Unui trecut glorios trebuie să îi oferim împreună un viitor pe care îl merită.» Primul proiect va fi la jumătatea lunii mai, când vom sărbători 42 de ani de Club A printr-un festival în aer liber, împreună cu Primăria Capitalei, lângă Banca Naţională. Vor fi 42 de ore cu 42 de trupe. Un alt proiect ar putea fi lansarea unei cărţi, «Club A – 42 de ani», pe baza arhivei pe care o deţinem, dar pentru aceasta am o rugăminte către toţi cei care fac parte din familia Club A (şi eventual deţin lucruri interesante) să ne ajute ca împreună să lansăm această carte. Eu atât am avut de zis; de profesie sunt inginer, dar sunt bucuros că fac parte din familia Club A.”

Iulia Cucu: „Eu am intrat în Asociaţia Studenţilor Arhitecţi şi Urbanişti «Ion Mincu» la sfârşitul anului I. De câţiva ani nu mai existase practic asociaţie, nici activitate studenţească organizată. Actuala conducere a asociaţiei suntem acea gaşcă care atunci a sesizat că este o problemă şi că ar trebui să facem ceva. Prima dată ideea de asociaţie ne-a fost introdusă de un fost membru fondator al organizaţiei din 2005. Club A a apărut ulterior ca o necesitate; ştiam de mică de club de la părinţi, în principal. Ascultasem muzica aceea cântată aici şi a existat o curiozitate naturală să văd ce se mai întâmplă. Când am ajuns aici era cu totul altă poveste decât ceea ce credeam eu şi mă bucur că am putut de anul trecut să colaboram chiar destul de mult.

Pe de o parte, trebuie ca asociaţia să recreeze ideea de comunitate şi de voluntariat în rândul studenţilor (care a cam dispărut în mare parte) şi să reînchegăm relaţia cu Club A, o relaţie de încredere între studenţi, de care vorbea domnul Irimescu – noi asta ne dorim. Nu ne pricepem atât de bine pentru că nu am avut atât de multe exemple recente în spate.”

Al şaptelea festival CLUB A (13 – 18 mai 2011)

adaptare după volumul „Club A – 42 de ani. Muzica tinereții tale” (cdpl, 2011)

Text de Doru Ionescu

Încă din 2010, sub direcţiunea unică a lui Mihai Ionescu, Club A a pornit ca niciodată în istoria sa de peste patru decenii o puternică campanie aniversară. Cu fapte, nu vorbe:

„După 21 de ani în dictatură şi încă 21 de ani de exprimare liberă după revoluţie, scena s-a conturat ca fiind una în creştere, deschisă tinerilor talentaţi şi celor tentaţi de experiment / avangardă. Activitatea întinsă pe parcursul atâtor ani definește Club A ca un reper formativ pentru tinerii studenţi de azi şi de rezistenţă culturală la dictatura de până în 1989, un spaţiu de comunicare între generaţii cu gusturi şi problematici diferite. În palmaresul clubului studenţesc se înscriu 420 de concerte susţinute de 150 de trupe. Club A a găzduit 202 de dezbateri şi 158 de întâlniri literare. Cenaclul de film a adunat peste 150 de proiecţii. Pe scena Club A au urcat 30 de trupe de teatru care au susţinut peste 200 de reprezentaţii.”

Trebuie precizat aici, din nou, că spre deosebire de „epoca de aur”, Club A a avut de făcut faţă după 1990 unei concurenţe acerbe, în primul rând în vecinătatea din centrul vechi al Bucureştilor. Ceea ce pe vremuri era gratis (de exemplu prezenţa artiştilor, onoraţi să poată cânta pe celebra scenă), n-a mai fost posibil, organizaţia studenţească nemaiputând să se implice la nivel financiar. Pe de altă parte, dacă în 1989 activităţile culturale se restrânseseră la weekend (excepţie făcând evenimentele speciale), în libertate acestea au ocupat ani de zile aproape fiecare seară. De altfel, festivalul rock în sine (care în 1999 a ţinut o singură zi) constituie un record prin cele şase gale live, nemaipunând la socoteală bugetul imens. Doar astfel au putut fi aduşi muzicieni din ţară şi din străinătate. De altfel, în anul sărbătoresc s-au derulat 42 de concerte aniversare, de asemenea serile aniversare Club A (în prima duminică a lunii, gazdă fiind Florin Silviu Ursulescu). Dezbateri, filme, teatre, întâlniri literare au continuat parcă mai abitir ca în vremurile de demult, adăugând de trei ani încoace proiectele găzduite Asociaţiei Studenţilor Arhitecţi şi Urbanişti „Ion Mincu”.

Revenind la muzică, la al şaptelea festival „Club A”, desfăşurat între 13 şi 18 mai 2011 în centrul vechi al Bucureştiului (aşadar open air, cu intrarea liberă), cele 42 de grupuri (rock şi nu numai) au adunat în fiecare după amiază până târziu în noapte mii de spectatori de toate vârstele, după cum şi actanţii cântau în premieră sau reveneau pe prestigioasa scenă după decenii. În prima parte a programului zilnic au performat trupele debutante, înscrise în concursul pentru cea mai bună exprimare scenică. Dintre cele 16 grupuri rămase după preselecţie, în urma jurizării live, trei dintre ele au fost invitate pe afişul principal al marii scene, unde le găsiţi nominalizate ca atare:

13 mai: Florian din Transilvania (reunire după 25 de ani), Nightlosers, Viţa de Vie, Metrock, Urma, Barock (reunire), White Ash

14 mai: Doru Stănculescu & Sorin Minghiat, Timpuri Noi, Trupa Veche, Byron, Travka, Ioana & Vladimir Pupăzan (studenţi arhitecţi), Fără Vise (finalist), Blue Pulse

15 mai: Basorelief (reunire), Grup ’74 (reunire), Direcţia 5, Luna Amară, Blackbeers, Les Elephantes Bizarres, Lefters (marele premiu)

16 mai: Mircea Vintilă & Brambura, Şuie Paparude, Zob, Partizan, TipTil, Up to Eleven, Central Warehouse (studenţi arhitecţi)

17 mai: Cargo, Sarmalele Reci, Paraziţii, Spitalul de Urgenţă, Ţapinarii, The Moood, X-plod (finalist)

18 mai: Iris, Nicolae Covaci, Blazzaj, Mike Godoroja & Blue Spirit, Omul cu Şobolani, Voodoo, Stonebox.

Pe lângă promovarea trupelor aflate la început de drum, au fost organizate, în incinta clubului, expoziţii, lansări de carte, vizionări de scurt-metraje, întâlniri cu artiştii participanţi la festival, workshop-uri şi dezbateri pe teme de arhitectură. Artistul invitat al ediţiei a fost Mircea Florian, în două ipostaze: ca muzician (prin refacerea, după 25 de ani, a trupei Florian din Transilvania şi a proiectului „Tainicul vârtej” conceput chiar în club, în 1983) şi ca artist plastic – cu expoziţia „O altă cale – Artele vizuale” (curator Mihai Plămădeală).

Dacă în subsol, pe lângă deja obişnuitele spectacole de teatru, am avut parte de o impresionantă expoziţie de fotografii şi afişe (care ar fi putut umple fără probleme şi foaierul Sălii Palatului, dacă festivalul s-ar fi organizat iarna), pe strada Lipscani a fost organizată o serie de acţiuni coordonate de studenţii arhitecţi: „Street-Sketch” (sesiuni de desen în aer liber pe teme date, coordonator Dan Perjovschi), un târg handmade, workshop strings art.

De asemenea, lansarea cărţii pe care taman ce o săvârşiţi a fost practic ultimul eveniment al manifestării care nu numai că a păstrat tradiţia, dar a îmbogăţit-o prin manifestările din umbra marii scene rock… 18 mai 2011 a însemnat finalul unor seri de literatură în Club A şi marcă a clubului: „unu’ şi unu’”/ Erwin Kessler – „Avangarda românească ajunsă pe drumuri” (ICR) / „Poezie interactivă. România în ochii străinilor. Traduceri la prima vedere” (ICR) / Lecturi publice de autor (Mihnea Blidariu, Călin Torsan) / „Lecturi Urbane”(proiect care încurajează lectura în locuri publice). Programul festivalului a inclus – încă o premieră lăudabilă – şi un eveniment umanitar: campania de ajutorare pentru Marian Teofan, bebeluş diagnosticat cu leucemie acută limfoblastică congenitală cu celule precursoare B, iniţiată de prinromania.eu.

Echipa coordonatoare: Mihai Ionescu (manager general Club A), Paul Radu (manager evenimente) şi Mihail Petcu (PR). Peste tot şi toate, un brand întărit – „Club A… şi devii altcineva!” – şi sloganului festivalului: „Împreună dăm unui trecut glorios viitorul pe care îl merită!”