Proiectul „Măririle și decăderile monumentelor din România” propune cercetarea, documentarea, arhivarea, producerea de conținut original și prezentarea sub forma unei platforme online a unei selecții de monumente fie realizate, fie în stadiile diferite de proiectare pe care acestea le-au suferit, fie nerealizate, aparținând genurilor de pictură monumentală, sculptură, arte decorative, parte a patrimoniului material și istoriei artelor din România. 

De asemenea conținutul online va fi pus la dispoziția publicului prin interviuri cu experți și specialiști dar și realizarea unor tururi ghidate în locațiilor acestor  monumente.

Dintre aceste monumente amintim: proiecte urbanistice nerealizate ale ansamblurilor – fie ele copii ale Columnei Traiane sau Monumentul Triumfal de la Adamclisi recompus din piesele originale în fața Universității din București (finalul secolului al XIX-lea), „Monumentul Unirea Principatelor” (1909), „Monumentul Patria” (1914), „Monumentul Eliberării” (1955), „Monumentul Independenței”, „Monumentul Eminescu” (1954-1966), „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” (1963), pavimentul decorativ realizat de Olga Porumbaru și Gheorghe Șaru pentru Piața Unirii din Iași (1964), statuile „Luchian” și „Andreescu” de Gheorghe D. Anghel, frescele de la Teatrul Național (1970), Ansamblul ambiental „Fântâna” realizat de Paul Bortnovski în complexul Amara (1970); „Ocrotirea copilului”, mozaic de porțelan realizat de Mariana Popa pentru Spitalul Caraiman; „Pionierii Inframicrobiologiei românești”, lucrare de Mariana Popa, Institutul de Virusologie, București; Vasile Celmare, Viorel Mărginean și Ovidiu Paștina, „Industrializarea județului Prahova”, mozaic de marmură Ploiești (1980), monumentele „Unirea”, „Victoria Socialismului”, „Revoluția industrială” și „Colectivizarea Agriculturii” (anii ‘80), „Monumentul brigadierilor”/ „Flacăra tineretului” (1988) al sculptorului Pavel Bucur; „Monumentul Marii Uniri” (2007-prezent).

Platforma online va conține selecția documentară de proiecte de lucrări de artă monumentală, înscrise în diferitele concursuri și resursele documentare ale acestora, (arhiva Uniunii Artiștilor Plastici, Arhiva Uniunii Arhitecților din România, arhiva revistei Arta, revista Arhitectura, săptămânalele Contemporanul, România literară, cotidienele Scînteia, România liberă și Scînteia Tineretului).

Proiectul va include și o componentă de „cercetare continuă”, prin adunarea și centralizarea de feedback de tip istorie orală recentă (comentarii, mărturii) din partea vizitatorilor online, care să fie integrat în prezentările ulterioare.De asemenea, complexitatea relaţiilor artei cu puterea și societatea vor putea fi observate din analiza lucrărilor de artă monumentală care au fost propuse, în diferite stadii de proiectare, ca urmare a inițiativelor artistice sau ale concursurilor oficiale, dar care din motive diverse precum schimbări politice, ideologice, lipsă de fonduri, momente istorice dificile etc. nu au fost realizate, ori finalizate. Artiști precum: Dimitrie Paciurea, Ovidiu Maitec, Constantin Baraschi, Gheorghe D. Anghel, Virgil Almășanu, Ion Irimescu, Marius Butunoiu, Gheorghe Adoc, Gabriela Adoc, Gavril Covalschi, Ifrim Bîrleanu, Iliescu Călinești, Mircea Ștefănescu, Vasile Celmare, Victor Gaga, Radu Aftenie, Horia Flămându, Paul Vasilescu, Ion Stendl, Viorel Mărginean, Viorel Grimalschi au realizat proiecte de lucrări monumentale rămase în diferite stadii de propuneri nerealizate sau de concursuri nefinalizate. Un accent specific va fi alocat acelui patrimoniu care nu a reușit să fie materializat fizic în spațiul public, fiind redescoperit, analizat și prezentat documentar în funcție de contextul istoric, artistic dar și de contribuția sa atât la dezvoltarea demersului artistic individual cât și la înțelegerea unor posibile variante de creștere și dezvoltare socială și culturală.


Cercetători, istorici și documentariști: Augustin Ioan, Cezar Buiumaci, Ioan Carol Opriș, Cosmin Nasui, Ștefan Bâlici și Cristian Vasile

Augustin Ioan va contribui cu prezentarea de arhitecturi monumentale neconstruite in secolul al XX le-a, fie ca urmare a concursurilor nerealizate, fie ca urmare a schimbărilor de regim din România.

Ioan Carol Opriș va prezenta proiectele arhitecturale cu indiscutabile implicaţii urbanistice mai mult sau mai puţin cunoscute din Bucureştiul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea. „Toate se concentrează în jurul conceptului de «latinitas», atât de prezent în istoriografia românească modernă. În epocă, originea latină a românilor galvanizează cei mai importanţi istorici, oameni politici, lingvişti de frunte sau jurnalişti, în sfârşit, opinia publică. Cu toţii vor contribui la ceea ce marele istoric Nicolae Iorga vedea în România modernă, anume o «insulă de romanitate într-o mare slavă», o «enclavă latină la porţile Orientului». Aceste proiecte arhitecturale sunt inspirate de gloriosul război al lui Traian cu Decebal «bellum Dacicum Traiani», «povestea fondatoare» a Daciei romane desfăşurată între 101-102, 105-106 p.Chr. Ele urmau să împodobească spaţii centrale ale Bucureştiului, între care Piaţa Academiei, în faţa Universităţii din Bucureşti, ocupă o poziţie simbolică privilegiată. Ansamblurile – fie ele copii ale Columnei Traiane sau Monumentul Triumfal de la Adamclisi recompus din piesele originale – au fost imaginate la scară naturală. Niciunul dintre generoasele proiecte inspirate de originea latină a românilor şi de monumentele simbolice asociate nu ajunge însă să fie pus în operă la Bucureşti.” – Ioan-Carol Opriş

Cezar Petre Buiumaci se va ocupa de evoluţia monumentului de for public pe harta Capitalei în perioada 1944 – 1989. „Monumentul de for public bucureștean a fost un subiect îndeobște abordat de regimului comunist, chiar dacă, la nivelul publicului, acest lucru nu este perceput ca atare și pare că partidul n-a acordat o prea mare atenție acestui mod de manifestare artistică. Dimpotrivă, regimul a folosit sculptura în scop propagandistic, însă, în perioada de început, regimul a ales amplasarea de plăci comemorative, în paralel cu demolările monumentelor ce aminteau de regim anterior. Apoi, schimbările intervenite în rândul sistemului au dus la abandonarea unor teme și lansarea unor concursuri în vederea ridicării de statui dedicate personalităților naționale. Au existat în toată această perioadă o serie de statui și monumente care au rămas la stadiul de proiect, de la «Grivița ‘33» la «Victoria Socialismului».”– Cezar Petre Buiumaci

Cristian Vasile se va ocupa de Mausoleul din Parcul Carol (care a purtat diverse denumiri, de la „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism“ la „Memorialul Eroilor Neamului“). Cercetarea va cuprinde atât o prezentare a evoluţiei ansamblului monumental din Parcul Carol/Parcul Libertăţii (evocând şi construcţia anterioară, Palatul Artelor, demolat înainte de 1944), cât şi o discuţie pe marginea propunerilor formulate după 1989 de re-utilizare a spaţiului, (re)construire sau înlocuire a Mausoleului. 

Cosmin Nasui va prezenta monumentele din țară realizate în ultimul deceniu al comunismului, perioada anilor ’80. În arta monumentală decada este caracterizată și printr-un schimb de generație, în sensul intrării în scena artistică a noilor absolvenți de învățământ artistic superior cu provocările specifice generaționale, dar și cu semnele declinului intrării în ceea ce azi marcăm prin capcana istorică a omagierii „magistralelor socialismului” și „Epocii lui Nicolae Ceaușescu”. Câteva exemple de tapiserii la scară monumentală, considerate reușite reprezentative în epocă, unele reprezintă ceea ce catalogăm azi drept „cultul personalității”: Cornelia Drăgușin, „Tovarășul Nicolae Ceaușescu și tineretul” sau Virgil Almășanu și Gheorghe Iacob, „Odă patriei”. Tot de la începutul anilor ’80 eforturile colective ale artiștilor sunt orientate spre marele concurs de proiecte pentru monumentele „Unirea”, „Victoria Socialismului”, „Revoluția industrială” și „Colectivizarea Agriculturii” destinate noului centru civic al Capitalei. De asemenea vor fi prezentate studii de caz reprezentate de lucrări precum: Vasile Celmare, Viorel Mărginean și Ovidiu Paștina, „Industrializarea județului Prahova”, mozaic de marmură Ploiești (1980), Pavel Bucur „Monumentul brigadierilor”/ „Flacăra tineretului” de la Straja, Canalul Dunăre-Marea Neagră, lucrare de Mariana Popa, Institutul de Virusologie, București.

Ștefan Bâlici, doctor în filozofie, director al Institutului Național al Patrimoniului, va avea o intervenție legată de rolul monumentelor de for public în planurile de urbanism ale orașelor și în structura de dezvoltarea a acestora. Va analiza cu câteva studii de caz relația dintre monumente și urbe.

Alin Ciupală este profesor în cadrul Facultății de Istorie a Universității din București. În perioada 2013-2017 a fost secretar științific al Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu”. Cărți de autor: Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public şi privat (2003); Studii moderne (2009). A coordonat volumele: Ipostaze ale modernităţii în Vechiul Regat, vol. I-VI (1998, 2005-2008, 2010; împreună cu Ion Bulei), Despre femei şi istoria lor în România (2004), Orizonturi şi direcţii în cunoaşterea istorică (2009; împreună cu Laurenţiu Constantiniu), Medicine, Hygiene and Society from the Eighteenth to the Twentieth Centuries (2011; împreună cu Constantin Bărbulescu).

Adrian Cioflâncă este directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România. Membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. A fost membru în Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului din România (2003-2004) și expert în Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006), contribuind la Rapoartele Finale ale celor două comisii. Din 2005 este membru în delegația României la  International Holocaust Remembrance Alliance. Beneficiar al mai multor burse și granturi de cercetare, între care Tziporah Wiesel Fellow al United States Holocaust Memorial Museum (2009).  A coordonat, în 2010, proiectul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” care a dus la descoperirea unei gropi comune în Popricani (jud. Iași), cu 36 de evrei uciși în timpul Holocaustului. A publicat mai multe studii în domenii precum istoria Holocaustului, istoria comunismului, violență politică, istorie culturală, teoria istoriei. A editat șapte volume, în colaborare; ultimul dintre ele: Istoria recentă altfel. Perspective culturale, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2013.


Parteneri

Uniunea Arhitecților din România (UAR) are ca scop promovarea arhitecturii și urbanismului că domenii ale culturii, protejarea patrimoniului construit și a peisajului. UAR este o asociație profesională de creatori, apolitică, independentă, cu personalitate juridică, de drept privat fără scop lucrativ, care desfășoară o activitate de utilitate publică pe durată nelimitată, dispunând de buget și patrimoniu propriu. UAR este o asociație profesională de creatori, apolitică, independentă, cu personalitate juridică, de drept privat fără scop lucrativ, care desfășoară o activitate de utilitate publică pe durată nelimitată, dispunând de buget și patrimoniu propriu și având sediul central în București. 

Institutul Naţional al Patrimoniului (INP) este principala instituţie centrală care pune în aplicare politicile publice în domeniul protejării patrimoniului cultural în România. INP asigură activităţile de cercetare, evidenţă, inventariere, protejare şi punere în valoare pentru toate categoriile patrimoniului cultural – imobil, mobil, imaterial şi digital – şi gestionează inventarele oficiale ale patrimoniului cultural – Lista monumentelor istorice, Repertoriul arheologic naţional, Inventarul patrimoniului cultural naţional mobil, Registrul naţional al patrimoniului cultural imaterial, baze de date şi depozite digitale.

De asemenea, INP elaborează şi gestionează Programul Naţional de Restaurare a Monumentelor Istorice [PNR] – principalul instrument prin care statul asigură finanţarea lucrărilor de protejare, restaurare şi punere în valoare a patrimoniului imobil -, colectează şi gestionează Timbrul Monumentelor Istorice [TMI], gestionează atestarea specialiştilor şi experţilor din domeniul patrimoniului imobil, este agregator naţional pentru Enciclopedia culturală europeană [europeana.eu], elaborează dosarele de nominalizare pentru înscrierea în Lista Patrimoniului Mondial, coordonează procesul de nominalizare pentru Marca Patrimoniului European.

Facultatea de Istorie, Universitatea București (în discuții)

Studiile în domeniul istoriei la Universitatea din București datează încă de la crearea acesteia ca instituție de învățământ superior, prin decretul din 1864 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. După 1990, programele facultății au devenit mai variate, atât la nivel de licență, cât și la cel masteral. Facultatea este structurată în trei departamente: Departamentul de Istorie Antică, Arheologie şi Istoria Artei (DIAAIA), Departamentul de Istoria Românilor și a Sud-Estului European (DIRSEE), Departamentul de Relații Internaționale și Istorie Universală (DRIIU). O parte din domeniile acoperite de studiile la Facultatea de Istorie sunt: Istorie medievală, modernă şi contemporană; Istoria unor civilizaţii şi spaţii istorice variate: Bizanţ, Imperiul Otoman, Sud-Estul Europei, Statele Unite, Rusia, Europa; Istoria ideilor, imaginarului şi mentalităţilor; Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale; Istoria integrării euro-atlantice; Istoria familiei; Istoria culturii; Istorie economică. Şcoala Doctorală oferă posibilitatea aprofundării cunoștințelor în domenii precum: Istorie modernă; Istorie contemporană; Istorie economică; Istorie culturală; Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale. În 2020, Facultatea de Istorie include cel mai mare număr de specializări pe care le-a propus de-a lungul întregii sale existenţe, unele cursuri fiind unice în mediul universitar românesc. Oferta academică cuprinde 3 programe de licență, 11 programe de master și unul de doctorat. Absolvenții Facultății de Istorie își pot construi o carieră în învățământ, în instituții de cercetare cu profil specific, aflate sub egida Academiei Române, în unităţi de arhivă publice sau private (conservarea şi restaurarea documentelor, documentare, publicaţii şi cercetare ştiinţifică), în muzeografie (specialişti în domeniile istorie, arheologie, numismatică, tezaur, patrimoniu şi conservare, cercetări pluridisciplinare de antropologie, topografie arheologică, paleometalurgie etc.) pentru sistemul muzeal național, în administrația publică centrală (Guvern, Ministerul Educaţiei, Ministerul Culturii, alte ministere sau agenţii guvernamentale). De asemenea, aceștia pot deveni membri ai corpului diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe, consultanți în diverse domenii (pe teme de istorie, artă, relaţii internaţionale şi studii europene), jurnaliști (presă scrisă şi audio-vizuală culturală şi politică), experți în organizaţii internaţionale şi europene sau reprezentanţele acestora în România (consultanţă, resurse umane, comunicare) etc.

Facultatea de Istorie, Universitatea București (în discuții)

Studiile în domeniul istoriei la Universitatea din București datează încă de la crearea acesteia ca instituție de învățământ superior, prin decretul din 1864 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. După 1990, programele facultății au devenit mai variate, atât la nivel de licență, cât și la cel masteral. Facultatea este structurată în trei departamente: Departamentul de Istorie Antică, Arheologie şi Istoria Artei (DIAAIA), Departamentul de Istoria Românilor și a Sud-Estului European (DIRSEE), Departamentul de Relații Internaționale și Istorie Universală (DRIIU). O parte din domeniile acoperite de studiile la Facultatea de Istorie sunt: Istorie medievală, modernă şi contemporană; Istoria unor civilizaţii şi spaţii istorice variate: Bizanţ, Imperiul Otoman, Sud-Estul Europei, Statele Unite, Rusia, Europa; Istoria ideilor, imaginarului şi mentalităţilor; Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale; Istoria integrării euro-atlantice; Istoria familiei; Istoria culturii; Istorie economică. Şcoala Doctorală oferă posibilitatea aprofundării cunoștințelor în domenii precum: Istorie modernă; Istorie contemporană; Istorie economică; Istorie culturală; Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale. În 2020, Facultatea de Istorie include cel mai mare număr de specializări pe care le-a propus de-a lungul întregii sale existenţe, unele cursuri fiind unice în mediul universitar românesc. Oferta academică cuprinde 3 programe de licență, 11 programe de master și unul de doctorat. Absolvenții Facultății de Istorie își pot construi o carieră în învățământ, în instituții de cercetare cu profil specific, aflate sub egida Academiei Române, în unităţi de arhivă publice sau private (conservarea şi restaurarea documentelor, documentare, publicaţii şi cercetare ştiinţifică), în muzeografie (specialişti în domeniile istorie, arheologie, numismatică, tezaur, patrimoniu şi conservare, cercetări pluridisciplinare de antropologie, topografie arheologică, paleometalurgie etc.) pentru sistemul muzeal național, în administrația publică centrală (Guvern, Ministerul Educaţiei, Ministerul Culturii, alte ministere sau agenţii guvernamentale). De asemenea, aceștia pot deveni membri ai corpului diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe, consultanți în diverse domenii (pe teme de istorie, artă, relaţii internaţionale şi studii europene), jurnaliști (presă scrisă şi audio-vizuală culturală şi politică), experți în organizaţii internaţionale şi europene sau reprezentanţele acestora în România (consultanţă, resurse umane, comunicare) etc.

Parteneri media: Modernism.ro, Revista Arhitectura