Dialogul dintre Cosmin Nasui și Marilena Murariu oferă o incursiune fascinantă în lumea expertizei de artă și a pieței de artă românești, revelând complexitatea și provocările acestui domeniu specializat.
Marilena Murariu își prezintă parcursul profesional ca expert în artă, având calificări multiple în domeniul expertizei artistice. A lucrat pentru principalele case de licitații din București – Monavissa, Goldart și Artmark – și anterior în patrimoniul cultural național, acumulând o experiență de 25-30 de ani. Activitatea sa cuprinde întreaga gamă a artelor: pictură, sculptură, grafică, artă decorativă, sticlărie și porțelan, concentrându-se pe arta românească din secolul XIX și XX.
Discuția explorează evoluția colecționismului în România, începând din secolul XIX, când colecționarii mergeau la Paris și aduceau lucrări care erau adesea copii vândute ca originale. Murariu descrie cum colecționismul a evoluat de la colecții eclectice către specializare, iar după apariția marilor pictori români – Grigorescu, Andreescu, Luchian – colecționarii au început să se orienteze către arta românească. Se menționează și existența unei „academii a anticariatului” în jurul unor anticariate din București, unde pasionații se întâlneau pentru a discuta despre piața de artă.
În ceea ce privește metodologia expertizei, aceasta implică atât factori obiectivi, cât și subiectivi. Expertiza științifică se realizează la institute specializate precum cel de la Măgurele, prin spectografie, cercetare stratigrafică, analize cu ultraviolete pentru detectarea intervențiilor ulterioare și tehnici de radiografiere pentru a vedea straturile de sub pictură. Experiența și memoria vizuală a expertului sunt însă cruciale – cunoașterea aprofundată a operei unui artist, inclusiv perioada de creație, tehnicile folosite, tipurile de semnături și chiar anecdotele biografice.
Problema falsurilor reprezintă o constantă în acest domeniu. Murariu identifică mai multe tipuri: falsuri de epocă din perioada interbelică, falsuri contemporane făcute după fotografii fără ca falsificatorul să fi văzut vreodată originalul, lucrări originale cu semnături false sau adăugate ulterior, și copii făcute de elevi în atelierele maeștrilor. Expertul se află într-o poziție etică delicată când identifică un fals – nu poate să-l scoată complet din circulație, dar poate refuza să-i dea aviz de autenticitate.
Stabilirea valorii unei opere de artă depinde de multiple criterii complexe. Autenticitatea rămâne factorul principal, urmată de starea de conservare, importanța artistului, raritatea lucrării, pedigriul (istoria proprietății) și circuitul prin expoziții și publicații. Prezența într-un catalog rezonabil sau într-o expoziție importantă crește considerabil valoarea unei lucrări.
Piața de artă românească cunoaște fluctuații semnificative. Murariu exemplifică cu cazuri concrete: Gheorghe Petrașcu, care în anul 2000 se vindea cu 4000 de euro (considerată o sumă foarte mare la acea vreme), acum ajunge la 20-25.000 de euro. Contrar, artiști ca Samuel Mützner sau Alexandru Ciucurencu au scăzut în cotație, în timp ce alții precum Georgeta Năpăruș sau Geta Brătescu au cunoscut perioade de creștere urmată de scădere.
Un aspect important al discuției se referă la redescoperirea unor artiști, în special femei, care au fost neglijați de istoriografia artistică tradițională. Murariu menționează cazuri precum Elena Popea sau Elena Vavilyna, artiste contemporane cu Luchian care au realizat lucrări de calitate superioară, uneori chiar mai avangardiste decât „clasicii”, dar care au fost marginalizate din cauza prejudecăților de gen ale epocii.
Dialogul abordează și aspecte legislative și administrative, cum ar fi clasificarea patrimoniului în categoriile „fond” și „tezaur”, precum și impactul Legii nr. 68 din perioada comunistă care reglementa strict comerțul cu artă. După 1989, odată cu abrogarea acestei legi și cu retrocedările, multe lucrări s-au împrăștiat în colecții private, făcând dificilă realizarea unor cataloage exhaustive.
Discuția se încheie cu reflecții asupra provocărilor contemporane ale expertizei: apariția unor „colecționari-investitori” care cumpără doar pentru profit fără să înțeleagă valoarea artistică, necesitatea colaborării între experți pentru validarea autenticității, și importanța menținerii standardelor etice în confruntarea cu presiunile financiare ale pieței.
Materialul face parte din proiectul „Expertiză și evaluare în patrimoniul cultural: 8 perspective profesionale”, produs de Asociația MAIA
Proiect cultural cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național
Detalii: https://www.postmodernism.ro/expertiza-si-evaluare-in-patrimoniul-cultural/
