Afișe Metropol Group | PostModernism Museum

Text de Doru Ionescu

Dacă e să vorbim despre afișele pop-rock, folk și jazz, din ceea ce s-a postat pe net în acești 30 de ani de libertate, cei care nu au cunoscut fenomenul ar conchide că organizatorii / promotorii nu aveau imaginație, că se limitau la datele esențiale (cine cântă, unde, ora și ziua) etc. Fără a face vorbire aici despre cenzură, cam acestea erau condițiile – nu avea sens să atragi atenția cu mari postere, în care trebuia să și investești (vezi fotograf, grafician, hârtie, tipografie). Viranyi Attila și-a văzut dosarul de la CNSAS în 2005; în interviul pe care l-am filmat imediat după ce a ieșit, a povestit lucruri incredibile. Nu mă refer la apropiați care turnau la Securitate ci, de exemplu, la faptul că membrii Metropol erau urmăriți când lipeau afișele pe stâlpi, ca și cum ar fi comis o ilegalitate (deși ele erau postate pentru a fi făcute publice, pentru a le vedea cât mai mulți fani).

De altfel, toată mișcarea tânăr – muzicală trăia la limita promiscuității, la marginea societății socialiste oricum. Când Phoenix ajunseseră legende, până să fugă, spectacolele nu se mai putea ține decât pe stadioane. Erau practic interziși, dar oamenii din fotbal, bunăoară, aveau nevoie de bani să susțină echipele, cum povestea într-un interviu Florian Pittiș. Era de ajuns să afișeze un bilet („Aici se găsesc invitații la concertul Phoenix”), spunea Nicolae Covaci, pentru ca stadionul să se umple. Organizatorul bucureștean Stelian Tănase, la rândul său, nu avea nevoie de mari afișe pentru a umple sala din Calea Victoriei a Teatrului „Ctin. Tănase”; la un moment dat, o simplă coală de hârtie A4 (lipită pe o coloană de la Piața Romană), pe care scria Iris plus data și locul concertului, rezolva informarea, care se ducea instant în rândul fanilor, într-o epocă în care nu existau telefoane mobile ori pagini facebook.

Tipografia de la Oradea are câteva povești legate de copertele de discuri printate acolo. Phoenix – „Cei ce ne-au dat nume” este un exemplu: trupa și prietenii ei au conceput o copertă dublă, pe carton lucios etc. După ce s-a epuizat primul tiraj, cum spunea Octavian Ursulescu, pentru al doilea s-a schimbat tot ambalajul, considerându-se că se făcuse risipă. Discul Metropol – „Vouă” este un alt exemplu: tipărindu-se hăt departe de București, cenzura nu a funcționat, de unde acea copertă cu componenții fotografiați față și profil, ca în caziere ori în afișele gen western, de pe care lipsea doar inscripția „Wanted”. Au fost firește admonestați, iar discurile scoase din magazine.

Metropol este printre puținele noastre formații care și-au cultivat cum trebuie atât show-ul, imaginea, cât și memoria. Când formația nu a mai avut activitate, membrii ei și prietenii lor au întreținut relațiile, s-au întâlnit, au pus la cale remasterizări, republicări, concerte aniversare ori In Memoriam. Concitadina Jozsa Erika, muzician dar și jurnalist TVR în anii 70 – 80, a lansat o carte scrisă de departe, din Sydney, iar reputatul teleast și muzician jazz Boros Zoltan a publicat un film pe DVD. Acolo, de exemplu, sunt imagini din atelierul altui membru celebru Metropol, Andrei Orban, cel care a dus steagul mai departe după plecarea obligată a lui Viranyi.

Chiar dacă nu au mai avut energia show-urilor de pe vremuri, concertele rockerilor bihoreni din ultimii ani (2004 și 2008 la Oradea, turneul de 50 de ani din 2018, care a ajuns la Budapesta ori Montreal – o fuziune cu trupa O.N.E. a fostului Metropol Marius Luca -, la București fiind organizat doar un concert la micuțul Centru Cultural Maghiar „Balassi”) sunt și ele punctate aici, cu observația că la Rock Museum, un Hall of Fame din capitala Ungariei, Metropol au fost invitați în mai multe rânduri.

Aveți în continuare doar o selecție dură din numeroasele afișe apărute de-a lungul timpului, ele însele putând depăna în sine o istorie a formației.

Credite foto identificate: Attila Viranyi, Metropol