Baraschi, Monumentul Eminescu 
Baraschi, Monumentul Eminescu
Același spirit a contaminat și concursul pentru realizarea Monumentului Eminescu la București. Reluarea hotărârii organizării unui nou concurs în 1957[1], la care au participat peste 40 de sculptori, pentru că cel prevăzut încă din 1954, nu a fost ridicat. „Amplasamentul fusese stabilit în Grădina Cișmigiu.” După desemnarea câștigătorului Constantin Baraschi, începe o adevărată controversă cu acuzații și cu tabere. „De partea lui Baraschi s-au situat: Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Perpessicius, M. Beniuc, Cicerone Theodorescu, Ion Jalea, Boris Caragea Vida Gheza, Pompiliu Macovei. Contra au fost generația mai tânără și câțiva critici de artă: Valeriu Râpeanu, Dan Hăulică, Petru Comarnescu, N Argintescu Amza, Ion Vlad.”[2] O situație asemănătoare s-a petrecut și cu statuia lui Caragiale „care a fost câștigată de Baraschi tot în urma unui concurs. Deși lucrarea a fost turnată în bronz, nu a îndrăznit nimeni să-i propună un amplasament. A fost depozitată întîi în curtea Uniunii Scriitorilor de la șosea, apoi mutată în curtea editurii Cartea Românească, părăsită de fapt, aproape îngropată în pământ. Unii spuneau că seamănă cu Lenin.”[3]
Exemplară pentru trecerea într-o nouă perioadă pentru sculptura de for public rămâne Statuia lui Eminescu de Gheorghe D. Anghel amplasată în fața Ateneului Român în 1966.
[1]„În iunie 1957, Gheorghe Gheorghiu-Dej se debarasa de Iosif Chișinevschi și de orgoliosul sociolog marxist Miron Constantinescu, primul ajungând director al Direcției Edituri și Difuzarea Cărții în ministerul nostru. Şi acest fapt a adus la noi mişcări de cadre în sectorul ideologic. Toate aceste preocupări «obsedante» s-au repercutat asupra destinului, moralului şi activităţii celor din domeniul culturii, care au culminat la mijlocul anului 1960 cu o reorganizare a ministerului.” în Petre Oprea, Jurnalul unui inspector de la Direcția Artelor Plastice 1959-1960, Editura Maiko, București, 1998, pg. 7
[2] Mircea Deac, Fără rame, fără soclu, Editura Medro, 2004, pg. 75
[3] Mircea Deac, Fără rame, fără soclu, Editura Medro, 2004, pg. 77