Sociolog student: Sabina Andreea Costache
Fișa interlocutorului
Nume: Costache Cristina Daniela
Vârstă la data interviului: 42 de ani
Ocupația înainte de 1989: elev
Ocupația actuală: economist
Copii: un copil
Discuția pe care o avem va fi despre amintiri din anii 80, din timpul comunismului…
Mă numesc Cristina, Cristina Costache, am vârsta de 42 de ani, ă, cu domiciliul în Prahova, Ploiești, (pauză), sunt mamă, un copil de 20 de ani, dacă pot numi copil, nu știu.. (zâmbește)
Ocupația actuală..
Economist, studii postuniversitare
Ok, ce vârsta aveai în anii 80?
Făcând un calcul (râs), foarte simplu, la Revoluție aveam 11 ani, deci pot spune că din timpul comunismului am prins exact copilăria, dar pot furniza și din amintirile pe care le-am trăit în copilărie și din activitățile părinților mei.
Cum a fost viața sau cum îți petreceai timpul liber?
Pentru un copil, timpul liber în acea perioada era într-adevăr timp liber în care socializarea (…) era la ordinea zilei, în care ne strângeam foarte mulți copii și pe timpul acela eram mulți copii care ne strângeam și ne jucam diferite jocuri, (pauză) cât mai multe jocuri în care eram cât mai mult angrenați fizic cu alergare, cu bucurie, într-adevăr jocurile copilăriei.
Poți să îmi zici câteva din ele?
Da, lapte gros și monopol, tenis, de-a v-ați ascunselea, hoții și vardiștii, (pauză) făceam teatru pe marginea drumului…
Muzică ascultați?
A, muzica, muzica era ceva pe care noi o cântam mai repede, cea mai bună muzică era cea pe care o ascultam la serbări, dar din amintiri spun că era și muzică pe care o ascultam la petreceri și pe care părinții noștri o puneau la magnetofoane, erau ceva ca două cercuri pe care se rula o bandă, un dispozitiv foarte mare și greoi în care se montau aceste cercuri, role, (pauză)…
Și de unde le luai?
Pentru muzică, erau oameni care se ocupau de copierea acestor benzi, (pauză) gen piraterie, că nu se cumpărau, nu se găseau așa de mult sau cei care mai aveau acces și le aduceau din străinătate, tot așa dădeau, le copiau, (pauză) muzica era un lux, ca să spun, dar se descurca lumea, în special muzică de petreceri, muzica acelor ani, (pauză) cum de altfel ce am înțeles că și la discoteci tot la fel pe astfel de benzi, ulterior au apărut casetofoanele, casetofoanele acelea aduse de la (pauză), după Revoluție cred, (pauză) casetofoanele aduse de la turci când se făcea bișniță de la turci și cu casete când au început să apară practic și casetele la noi, casete originale cu muzică, muzică străină. Da, ceea ce spun acum era după Revoluție când totuși se deschiseră granițele, era liberă circulație, de acolo-până-acolo, se putea face comerț, dar petrecerile erau frumoase, în care se punea foarte mult accent pe dans, pe voie bună, în care noi, copiii, eram martori la aceste petreceri ale adulților. Țin minte că în sufragerie se punea o masă mare pe care erau așezate feluri de mâncare, ne strângeam toți, dansam în jurul mesei, muzică, dans, (pauză) televizorul, mai puțin. Televizorul in acea perioadă nu-l foloseam că nu erau emisiuni.
Țin minte că erau câteva, (pauză) parcă.., dacă îmi aduc aminte, parcă… o ju- .., nu, parcă un sfert de oră de desene animate cu „Mihaela”, (pauză).., știri în care trebuia să ne spună cât de bun este Partidul Comunist Român, știri cenzurate, bineînțeles, doar ce trebuia să se spună la televizor, ce ar trebui să știe populația.
Filme, puteai să vezi?
Filmele erau cele românești, dar filme comuniste, în care nu era voie să fie trupul foarte dezgolit, ca de altfel orice spectacol pe care îl vedeai… spectacol cam mult spus… orice prezentare pe care o vedeai la televizor sau era publică, corpul era, trebuia sa fie bine acoperit, să aibă grijă ce mesaje transmiteau cei care la televizor și prezentau știri sau programe umoristice. Dar. țin minte că existau în acea perioadă persoane care se ocupau cu (pauză), eu stând la sat, nu la oraș… și erau persoane care se ocupau cu video. Aveau „video”, un aparat în care se băgau casete video și în niște case (pauză) în care nu știa nimeni că se întâmplă chestia asta, era într-un fel ilegal, (pauză) se dădeau aceste filme pe video, la televizor. Țin minte că părinții noștri aflau din „gură-în-gură” și se duceau cu scăunelul și ne spuneau că se duc la niște prieteni și să stăm cuminți în casă. Și așa erau filmele străine în care vedeau acțiune, karate, … știu-eu-ce filme vedeau ei pe timpul ăla… care practic erau interzise…. dar era un mod de distracție, era ceva nemaivăzut. Când vedeau… se duceau în casa respectiva și vedeau filmul ăsta, era ceva wow!
Poze făceați?
Aaa, poze…pozele bineînțeles că…. Aparatele foto care au apărut cele ulterior…cele cu filme,…digitale nici atât, …noi nu am avut.. dar un unchi de al meu avea un aparat foto rusesc, dacă îmi aduc bine aminte, (pauză) cu care la o perioada de timp, atunci când venea la noi, ne putea să ne pregătim, să ne aranjăm, pentru poze. Și pozele erau din astea, cu familia, stând, cum se spune, exact pentru poză, pe care, bineînțeles, le developa. Cred că avea și un atelier acasă, o camera din asta…am un lapsus… neagră, în care de developa… în fine, ceva de genul asta. Adică dura ceva timp până aflam de poze, dar îmi amintesc că la un moment dat, cred că tot așa… imediat după Revoluție, o cunoștință a primit de undeva din afară, aparat din acela „Polaroid”, din care ieșeau pozele pe loc, pătrățele așa. Acela a fost chiar un pas spre modernizare, să spun așa. Când am văzut acel aparat, chiar am zis „wow”… Da (zâmbește).
Cu cei dragi cum comunicai? Existau telefoane?
A, nu! Telefoane la noi în sat, existau două sau nu, vreo trei – patru la persoane care erau „de legătură”, cum se spunea la noi în comunitate, la care cei care aveau nevoie să comunice cu cineva din altă parte, telefonic, se ducea la acele persoane sau, țin minte, cei care lucrau în armată și aveau misiuni, erau sunați la acele numere de telefon, dar noi foloseam scrisorile, pentru a comunica cu persoanele aflate la depărtare de noi. Scrisorile, în care ne așterneam gândurile, în care povesteam simțirile, … frumos… scrisori… pe care le puneam la poștă, apoi așteptam cu nerăbdare răspunsul… frumos… scrisori care într-adevăr făceau mult bine sufletului atunci când le primeai în cutia poștală.
Legat de comunicare: care erau căile de informare și cât de liberă era presa?
Căi de informare?… Libertatea presei nu exista…. Presa nu… nu era liberă, dar țin minte când mă duceam la bunici, bunicul, țin minte că asculta la radio, un post, în care, într-adevăr se spuneau lucruri pe care comunismul nu le-ar fi acceptat, parcă… dacă nu mă înșel, „Europa Liberă” parcă se numea, dar se asculta pe ascuns. Nu aveai voie să asculți așa ceva. Apoi la televizor, au apărut niște antene cu care se prindeau posturi bulgărești, și acolo mai găseam muzică, desene animate, …da (râde).., cu un vulpoi, țin minte.
Mai existau și alte posturi străine?
Astea, astea erau, cele bulgărești, pe care le puteam prinde noi cu acele antene. Dar nici televizoarele nu erau așa performante. Televizoarele, pe timpul acela, erau alb-negru. (pauză) Aveam un vecin care își pune un fel de panou, plexi… ceva colorat să pară televizorul color. Dar televizoarele, după cum probabil ați văzut și voi, erau cu butoane. Noi, copiii eram telecomenzile părinților (râde), mai mergeau și pe baza de palme când …. când nu mai prindeau postul corect, sau unul stătea pe casă să învârtă antena, altul de jos îi spunea să se oprească atunci când era semnalul mai bun. (Pauză), dar, cam astea erau posturile pe care le vedeam. Oricum, televizorul nu era așa, o activitate de divertisment, pentru că nu aveai multe de văzut la televizor.
Lumea deja era plictisită de ceea ce se difuza și fiind doar câteva ore în care erau transmise… Mai erau, într-adevăr, țin minte, „Teleenciclopedia”, era chiar o emisiune foarte educativă și foarte frumoasă pe care o urmăream. „Teleenciclopedia” era despre animale, despre natură… o emisiune educativă până la urmă, printre puținele din care aveai ce să înveți.
Că tot suntem în perioada asta (sărbători de iarnă), cum îți petreceai Crăciunul, Revelionul?
Crăciunul și Revelionul erau niște sărbători pe care le petreceam într-adevăr cu familia și, țin minte că eram mulți. Părinții mei cu vecinii sau neamurile. (Pauză) Se făcea salată de boeuf, artificiile alea cu steluțe, care sunt ilegale acum, de genul ăla, se confecționau tunuri, să scoată tot felul de zgomote. Tradițiile: țin minte că toate… toate colindele astea, toate activitățile astea de iarnă, chiar le făceam cu plăcere. Ne strângeam cârduri de copii, ne duceam cu „Plugușorul”, cu „Bună dimineață la Moș Ajun”, cu „Steaua”, cu „Sorcova” , cu… absolut toate obiceiurile specifice, în care..practic, astea era marea bucurie, pe lângă faptul că ne strângeam toți: verișori, la masă, .. ți-am spus, dansăm in jurul mesei, muzică pe care o ascultam pe timpul acela…
Cum erau majoratele, zilele de naștere?
Majoratele, na… având la Revoluție 11 ani, pot spune cum era majoratul după Revoluție, dar se apropia oarecum de … de cum era în anii ’80. Și ce-mi mai aduc aminte și din povestiri, de la părinții mei sau alții mai mari decât mine. Majoratele erau acasă. În primul rând, acasă se desfășurau, (pauză) se punea o masă în sufragerie pe care se așezau „mâncărurile”, băuturile, gen bufet suedez, se dansa, erau cupluri, da..frumos… Părinții stăteau în bucătărie, se prezentau doar când schimbau felurile de mâncare pe mese,(pauză) groază lor era ce se întâmplă după…acea zi, sau cum îi găseau pe copii, după majorat.
Cum erau camerele, casele?
Casele erau normale. Aveau mobilierul… adică orice casă trebuia să aibă un televizor în living, alb-negru, bineînțeles, (pauză), o canapea, eventual două fotolii, o masă mare, scaune în jurul mesei, „mileuri” (râde)… „mileuri” peste tot, la mobilă, bibliotecă, masă. „Mileuri” cusute, tricotate, croșetate, … erau nelipsite bibelourile, … după cum știți, circulă și pe rețelele de socializare acel pește nelipsit de pe televizor, unde jumătate de ecran era acoperit cu un colț de milieu croșetat, așa. Bucătăria … ce să-ți spun… nu modernă, dar fiecare gospodină și-o amenaja astfel încât să aibă strictul necesar în ea.
Ce ți-a plăcut cel mai mult în perioada aceea și nu mai poți să faci acum, sau să te gândești cu nostalgie după acele timpuri?
Mmmda,… Un lucru bun din acea vreme era că… (pauză)toată lumea interacționa cu toată lumea.. Atunci când mergeam la o petrecere, fiecare sau toată lumea vorbea cu toată lumea, nu ca acum când fiecare stă pe telefon. Totdeauna se găseau subiecte de conversație, totdeauna se spuneau glume, (pauză) se dansa, petreceam, deci..multă interacțiune umană.
Copiii, într-adevăr aveau activități fizice, se adunau, formau echipe. Noi aveam spiritul ăsta al echipei, format din copilărie. Nu era ceva impus, pentru că în timpul jocurilor, întotdeauna jocurile erau pe echipe și de mici știam ce înseamnă o echipî, nu de acum… impus: „Fă o echipă!” Nu, noi aveam spiritul asta de mici, ce înseamnă echipa. Viață era oarecum fără griji, pentru că toată lumea cum termina o școală, avea serviciu, din care putea să trăiască decent. Nu erau așa mari diferențe între clasele sociale și.. (pauză)… majoritatea, pot spune că, își permitea un concediu sau să stea fără griji. Știu familii în care erau câte trei copii și doar un părinte lucra, dar nu pot spune că o duceau foarte greu. Adică, se descurcau, trăiau decent. Și sunt multe chestii, dar …cel mai mult…asta… asta lipsește: interacțiunea umană, dar într-adevăr democrația a adus multe lucruri bune, nu stau să le enumăr acum, dar asta ne-ar lipsi pentru că tehnologia, ne-a ocupat,…ne ocupă prea mult timp și cam uităm să interacționăm între noi, ca oameni.