Convingeri comuniste

„Convingeri comuniste”, organ al Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din Centrul Universitar București

Contradictorii și împrumutând parcă din exagerările poveștilor pescărești apar post 1989 amintirile legate de „Convingeri comuniste” ale foștilor redactori ale acesteia. Iată mai jos un fragment din amintirile lui Dan-Silviu Boerescu, mai târziu redactor-șef al Playboy România: 

„După câteva luni, m-a dus cineva la Coco, revista Convingeri comuniste. Am intrat într-o echipă fabuloasă: Paul Nancă, Bogdan Teodorescu și Horea Gârbea. Și am făcut o mulțime de bani. În ciuda numelui rebarbativ de Convingeri comuniste, am ajuns să fim lăudați de Monica Lovinescu la Europa Liberă. Inventaserăm colecția «Cartea cea mică», în care ne puteam exprima literar și duceam o luptă fantastică cu tovarășa Olivia Clătici, de la Cenzură, pentru a scoate cărțile. În plus, revista era și o sursă de venit, pentru că ne-am apucat să inventăm extensii de brand, o revistă dedicată vacanțelor, o revistă dedicată Festivalului Artei și Creației Studențești. Teoretic, erau suplimente ale Coco, dar la tipografie băgam revista în supliment, ca să se vândă. Apoi mergeam cu șpagă la tipografie și îi rugam să mai tragă 2.000 de bucăți. Revista costa șase lei. Așa, mai făceam 12.000 de lei, o sumă fabuloasă pe atunci, pe care o împărțeam. Când nu ne lăsau să facem extensii de brand, ultima pagina o făceam de sport și îi puneam un titlu mare, care părea nume de ziar de sport. Și vindeam revista invers, ca pe un ziar de sport. Țin minte că am scris un interviu imaginar cu Maradona care spunea cât se teme el de Bumbescu.” – Dan-Silviu Boerescu, „Confesiunile unui bucătar pervers. Amintiri – Playboy & Cie: de la sânii Nicoletei Luciu la clătitele cu șorici”, Editura Integral, 2016

Călin Vlasie care a participat la fondarea în 1977 a Cenaclului de Luni (condus de criticul literar Nicolae Manolescu) afirmă despre revista Convingeri comuniste:

„Convingeri comuniste / COCO devenise într-un fel revista Cenaclului de Luni. S-a şi dorit acest lucru încă dinaintea înfiinţării cenaclului. Luam numerele de revistă în care publicam şi le trimiteam colegilor noştri din alte centre universitare. În felul acesta, ne-am cunoscut dinainte de a ne vedea fizic. Spiritul noii literaturi, în acest mod, s-a multiplicat.” – Simona-Ioana Cucuian, Interviu cu Călin VLASIE, 08 Iulie 2020, ecreator.ro

Bogdan Ghiu, redactor la Convingeri Comuniste între 1977 şi 1982 își amintește:

„Am fost redactor la CoCo în perioada studenţiei, adică între 1977 şi 1982 (pentru ca am repetat „medical” ultimul an, ar fi trebuit să termin în 1981, dar tocmai atunci a închis Ceauşescu 14 oraşe mari, şi am mai stat un an să prelungesc agonia…). Redactor-şef era Vasile Macoviciuc, care, dacă nu va fi ieşit la pensie, ar trebui sa fie în continuare şeful catedrei de filosofie de la ASE. Erau şedinţe săptămînale, marţea, şi de lucru la tipografie, pe Brezoianu (Universul). Viaţa redacţională era ca toată viaţa, totul la vedere, toată lumea ştia ce se poate şi ce nu se poate, nu se făcea politică, cenzura se făcea explicit simţită, adică era nu doar interiorizată mai ales în legătură cu paginile de mijloc, de poezie. Poezia scapă, trezea suspiciuni, nesiguranţă: nu poţi niciodată să ştii ce spune cu adevărat un poet, unde bate… Încolo, totul era foarte clar pentru toată lumea.” – Simona-Ioana Cucuian, Interviu cu Bogdan GHIU, 05 Iulie 2017, ecreator.ro

George Țâra instructor cultural la Complexul cultural sportiv studenţesc Tei, membru fondator şi custode al Cenaclului din Tei din Bucureşti, coordonator al revistei studențești „Convingeri comuniste” la Casa de cultura a studenţilor din Bucureşti (1983 – 1989):

„Şi tocmai atunci se eliberase postul la Convingeri comuniste, de unde pleca Paul Nancă din motive similare. Nu ştiu ce au scris ei pe acolo… ştiu că…, cred că ţi-am mai povestit. Avea Convingeri o rubrică care se chema Ultima oră, se purta in presa pe vremea aia. Deci, ultima ştire proaspătă care se băga, în tipografie, de obicei, şi acolo, la Ultima oră, ei au scris: Ştirea pe care o aşteptăm de mult n-a sosit încă. Şi, de acolo, n-au mai avut viaţă bună. A plecat Nancă, am venit eu şi am preluat din mers echipa de studenţi de acolo. Erau copii buni, dornici să se afirme, dar nu se înghesuiau să etaleze nici un fel de convingere comunistă. Nu ştiu cum era înainte dar, în afară de un editorial elogios, obligatoriu, compilat din  publicaţii centrale şi semnat cu titlul revistei, nu s-au mai făcut presiuni pentru articole militante. Era spre sfârşitul anilor ‘80 , şi circulau zvonuri că studenţii au atărnat pere în plopi pentru a ilustra o teză a conducătorulu iubit care afirmase la o plenară că România va fi capitalistă când va face plopul pere . Partidul avea, aşadar, alte griji pentru Campus, nu să strângă şurubul ideologic. Nu ne spunea nimeni ce să scriem, ci doar ce să nu publicăm. Asta nu hotăram noi, eu eram redactor şef cu răspundere limitată, ca să zic aşa. Aveam doar formal putere de decizie. Făceam sumarul împreună cu studenţii care propuneau teme pe gustul lor, după facultăţi, vorba aceea. Eu n-am fost în situaţia de-a refuza vreo propunere (studenţii se autocenzurau nici nu le-am impus vreun subiect, făceam  doar selecţie calitativă şi revizie stilistică, dacă era cazul. Aprobam, chipurile, textele dar pentru BT (bun de tipar) mă duceam cu ele la doamna Clătici, eu în persoană, că aşa cerea protocolul. Şi doamna Clătici zicea: ăsta merge, ăsta nu merge, sau ăsta merge dacă acceptaţi să tăiaţi de aici, fraza asta, paragraful ăsta,  avea ea un pix roşu şi tăia. Intâi tăia şi apoi mă intreba dacă sunt de acord. Ce era tăiat cu roşu, tăiat rămânea, nu era loc de întors. De nenumărate ori am încercat cu argumente de bun simţ să o înduplec să lase un text sau un paragraf dintr-un text, că nu prezintă nicio aluzie, dar nu era chip. Ea tăia, zâmbind cu bunătate. Îmi amintesc, de pildă, de „Insula lui Euthanasius” – asta era o sintagmă eminesciană inserată într-un eseu literar – şi ea zicea că e împotriva eutanasiei şi n-are ce să caute această expresie într-o revistă studenţească, deşi era într-un context care n-avea nimic cu politicul, nici cu ideologicul. Bine, asta era cu Tovarăşa Clătici, dar nu ştiu de ce ţoţi îi spuneam Doamna Clătici. După ‘89, Madame Clătici (că i se spunea şi aşa) şi-a continuat cariera universitară şi a predat cursuri de… Democraţie. Cred că primul capitol era despre libertatea presei. La asta se pricepea dumneaei cel mai bine! Ce să-i faci, toate restauraţiile au avut cinismele lor.” – Simona-Ioana Cucuian, Interviu cu George ŢÂRA, ecreator.ro, 12 Iulie 2017

Tot George Țâra, despre transformarea revistei Convingeri Comuniste în revista Memento:

„La Mineriadă. La Revoluţie am fost în stradă încă de la spargerea mitingului şi venirea blindatelor la Inter şi am făcut prima revistă, prima publicaţie din România postcomunistă, – Memento. De acolo, din redacţia Convingeri comuniste, doar că am luat jos tabla de pe uşă şi am scris „Redacţia revistei Memento, organ al Frontului studenţilor democraţi”, sau cam aşa ceva. Năvăleau acolo tot felul de studenţi şi nestudenţi exaltaţi, unii cu vinele de la gât umflate. Dacă erau doi, spuneau că sunt un comitet, dacă erau trei erau deja o organizatie.  – Simona-Ioana Cucuian, Interviu cu George ŢÂRA, ecreator.ro, 12 Iulie 2017

Paul Nancă, redactor-șef la Convingeri Comuniste afirma:

„Eu am funcționat, ca să zic așa, ca redactor-șef la Convingeri Comuniste, revista Centrului Universitar din București, despre care îmi permit să spun că a fost, în ciuda numelui, o redută importantă a rezistenței culturale din anii respectivi și a inițiativelor culturale, fie şi numai pentru că acolo s-au lansat două generații de scriitori, Generația ‘80 și Generația ’90. Optzeciști erau Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, din Generația ’90, Horia Gîrbea, Cătălin Țîrlea, Grupul de la Brașov: Caius Dobrescu, Simona Popescu și Marius Oprea, coordonat de Alexandru Mușina. Au mai publicat și alte nume importante, nu numai în perimetrul literaturii, cum ar fi istoricul Bogdan Teodorescu, student pe vremea aceea, ca toți ceilalți, Varujan Vosganian, Alexandru Andrieș, care ne onora cu traduceri din Bob Dylan și din lirica universală, și mulți alții. Ăsta ar fi primul lucru esențial pe care l-am resimțit și îl resimt încă, faptul că acolo au debutat foarte mulți dintre actualii recunoscuți scriitori și nu numai. Și-o să vă întrebați „cum era posibil?” – Simona-Ioana Cucuian, Interviu cu Paul Nancă, 28.06.2017 ecreator.ro

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•